Arhive blog

Fragment de monolog văratic

“- Da, poate şi pentru asta mă iubeşti – pentru vara din mine plină de nesfârşite poveşti despre noi.

Pentru sufletul ce-mi este o furtună plină de amintiri, de fragmente de gânduri, de plecări, de veşnic dor, de bucurii şi de tristeţi care deşi poate nu-şi au rostul, se încăpăţânează să se ivească în privire sau poate în zâmbetul de Monalisă.

Ce spui? Ah, nu. Nu sunt vara în persoană. Niciodată nu am fost, dar la fel ca Nicolae Labiş, am iubit de când mă ştiu/ cerul verii străveziu. Am iubit tunetele şi fulgerele ce-mi făceau linişte în suflet. Am iubit ploaia, curcubeele, nopţile cu lună plină, cerul plin de stele, unde mi-am semănat vise.

70788b4ccf21fea4f98a507f046028aa (1)Ce vise, te întrebi? Nu contează, dar dacă doreşti să-mi urmezi sfatul , seamănă-ţi şi tu visele în stele. Uite, ia una acum şi ţine-o de noroc în portofel. Tu nu crezi în asta, dar se îndeplinesc, să ştii. Am o grădină întreagă de vise îndeplinite şi de vise ce încă prind contur.  Ori de câte ori simt că m-am pierdut de mine şi că-n suflet mi se stârneşte o rafală de vânt, mă întorc acolo şi, când văd cât de multe am realizat sau cât de norocoasă sunt să ştiu că am oameni ce mă iubesc, mă regăsesc şi răsuflu uşurată.

Of, te simt – încă nu crezi că eu nu sunt vara. Nu-i nimic, vei afla într-o zi că nu sunt decât o altă Andă nebună de-a lui Drumeş, care da – te iubeşte! Şi vrea să fii şi tu nebun cu ea, să fiţi doi nebuni ce se iubesc la nebunie!

Ah, nu ai înţeles nimic, cuvintele parcă mi-au fost o ploaie torenţială de vară – cum au venit, aşa au şi plecat…Dar nu este nimic – vino, o să te iau în braţe să uiţi.”

Anunțuri

Noapte ploioasă. Rânduri, muzică şi gânduri.

c9b76526d7c89094d60347a1aceb8ba8Aparent, am crezut că am reuşit să urc muntele ăla al ei abrupt. M-am împotmolit de câteva ori ce-i drept, dar până şi cea mai bună persoană care escaladează mai greşeşte şi calcă „pe lângă”. În orice caz, o iau logic, raţional şi realizez că nu am greşit atât de tare şi atât de…marcant. Aş fi fost moartă dacă aş fi greşit atât de mult paşii. Nu i-am greşit. M-am redresat. A plouat, a nins, a fost soare, a fost vânt…Am continuat să urc. M-am temut  de atâtea ori…Mă uitasem în jos din greşeală şi vedeam ce nebunie făceam înaintând pas cu pas. Nu mi-a păsat. Vârful muntelui părea din ce în ce mai aproape, iar sentimentul de reuşită mă cuprindea şi mai tare. Mă făcea să-mi doresc să reuşesc şi mai mult.

Ajunsă în vârf, am respirat uşurată. Cucerisem muntele. Puteam să trag aer în piept şi să strig: „Lumea e a meaaaa!”. Nu am strigat. Nu am putut. Văzând priveliştea de vis de care mă pot bucura, m-am simţit cuprinsă de o forţă nevăzută şi am amuţit. Uneori cuvintele nu ajută cu nimic. Ori strică momentul, ori te înjunghie, psihic vorbind, până te lasă neajutorat, terminat.

Umblau nori negri însă deasupra mea, iar soarele se cam ascundea. Am preferat să cred că sunt destinaţi altora, nu mie şi am continuat să mă îmbăt cu fericirea mea. Şi am băut atât de multă, încât am devenit dependentă. Lucru cert, a pus stăpânire pe mine. Nebună fericire, mă pedepsea uneori atât de crunt, încât mă sufocam în tristeţe. Cum? Uite aşa. Mă sufoca la propriu, de-mi venea să mă arunc de pe munte într-un gol imaginar şi acolo, să-mi pierd memoria. Să uit de munte, de fericire şi de tot.0fdc70e007c89c743143ec5a3468ffb7 Aş fi coborât pe pământ, dar tot nu puteam. Aş fi suferit ca un câine, dacă aş fi renunţat.

Stau în vârful unui munte, singură cuc. Delirez. Aerul are gust de fericire amăruie şi m-a înnebunit de tot. Aş coborî pe pământ…Neah! Nu. Nu ştiu ce spun, nu ştiu ce păcate mari am avut de m-a pedepsit muntele ăsta. Nu ştiu de ce nu mi le-am spălat prin fiecare încercare de a-l urca, prin fiecare pas greşit, prin fiecare sperietură, prin fiecare pas pus cum trebuie, unde trebuie. Nu ştiu de ce muntele ăsta nu mă place. O-i fi prea nebună şi nu-i plac lunaticele? Nu mai înţeleg nimic. Oare acum cât timp m-am rătăcit? Când am greşit direcţia, paşii? Nu ştiu.

Efect de ploaie

5ef170726ad6c995b465f88ec318939eM-au purtat paşii prin locuri prin care au mers ani la rând. M-au purtat lin, uşor, asemeni unei adieri de vânt, când altădată alergam.

Am inspirat mirosul specific al serii-o combinaţie divină de rouă, sunete de păsări şi gâzuţe urmate de câte-o pauză lungă, plus un strop magic de primăvară, vară, toamnă sau iarnă şi nu în cele din urmă, timp. Depinde. Elixirul este unul de vis în orice caz. M-am îmbătat cu aroma lui de atâtea ori, încât am pierdut şirul.

L-am savurat printre paşi lenţi sau grăbiţi, presărând pe oriunde treceam câte-o privire, un cuvânt sau împrăştiind în vânt pe străzi pustii ori printre oameni, gânduri peste gânduri.

Am plecat. Am plecat în sensul ăla că aş fi plecat o dată, dar m-aş fi întors de o mie de ori. Aş fi ţipat, aş fi spus mii de cuvinte într-o secundă, dar nu. Am tăcut. Am închis apoi o uşă. Cui? Mie, cea care a rămas în spatele uşii închise plângând ca un copil implorând-o pe mine, cea care urma să plece, să rămână. Degeaba. Am închis uşa, minţind că mă voi întoarce „îndată”. Apoi am mai închis o uşă. Şi încă una. Şi încă una…5c727990bda8fc2a462676a7f32e8dd9

M-aş întoarce. Mi-e sete de elixir. Mi-aş reculege gândurile înapoi şi aş deschide colivia, să-mi iasă sufletul, să zboare liber, de nebun, ca un sălbatic ce e. Are nevoie să simtă în vene libertatea absolută, adrenalina în stare brută. Nu, nu mă tem că ar pleca de tot. Paradoxală situaţie, deşi are nevoie de o doză curată de nebunie, e cuminte, raţional. Nu rezistă de unul singur.

Şi inima asta. Ce Dumnezeu mai vrea şi ea? Se zbate în piept de parcă s-a prostit. Mă trimite înapoi, la uşile închise. Mă trimite să fiu luată în braţe cică. Să mă regăsesc. Ah, eşti o nebună. Calmează-te. Te îmbăt cu alt elixir, ştiu. Te ţin beată non-stop, numai să nu mă mai chinui atât. Hai, măi. E delicios elixirul ăsta. Un cocktail de dragoste, tinereţe, dor, viitor, speranţe şi iluzii. Ce elixir copilăresc îţi mai trebuie? Ah, ţipi iar. Mă doare capul…Taci! O să-ţi dau toate aceste elixire pe care le ceri… mai îndată. Când o să treci de nivelul ăsta. Cum ce nivel? Viaţa e un joc, trebuie doar să treci de nivele. Gata, gata. Vorbeşti prea mult. Deschide fereastra. Mi-e poftă de elixirul de afară. Ploaia nu a fost nicicând mai…îmbătătoare.

Întrebări fără răspuns

curiozitateNu l-am văzut de câteva zile. Am trecut special prin zona aceea, sperând că poate-poate îl voi vedea. Nimic. Niciun semn.

Ultima dată când ne-am întâlnit, totul a durat puţin. Scurt şi la obiect. Este un nordic veritabil-are o inimă rece, deşi are parcă o minunăţie de zâmbet. Îl văzusem de la distanţă şi i-am admirat mersul leneş înspre mine. Inima a început să-mi bată mai repede. I-am atras atenţia şi a venit cu paşi şi mai repezi. I-am vorbit puţin, m-a lăsat să mă apropii de el, apoi s-a înfuriat brusc şi a plecat grăbit nici măcar uitându-se în urma lui.

Un nesuferit. Un nesuferit şi jumătate. Un Don Juan.Te face să te topeşti, să ai fluturi în stomac, să te gândeşti cu fiecare pas cu care te apropii la reacţiile pe care le va avea de această dată, să te gândeşti dacă îţi va oferi un strop de fericire sau dacă te va lăsa din nou în urma lui, rugându-te de el să se întoarcă. Nu înţeleg comportamentul lui. Bărbaţii-uneori atât de enigmatici…Suferi din cauza felului lor de-al fi şi nici măcar nu ştii motivul exact.

Ah, aceleaşi lucruri, fiţe şi sentimente oriunde în lume ai merge. Oare mâine mă va lăsa Garfield să mă bucur puţin de el?Mister. Nu se ştie niciodată cum va reacţiona Garfield. Sau unde este…când nu este.


gg

O după-amiază daneză

trine2_32bit_2012_07_6qje3După-amiază daneză.O gălăgie liniştită primăvăratecă. O pasăre cântă de nebună prin murmurul maşinilor care trec pe drum. În cameră, murmure. O melodioară de la un joc, care te face să pătrunzi  într-o lume de basm mirifică. În cameră, totul inundat într-o lumină purpurie de la jocul magic.Nu tu gânduri, nu tu nimic astăzi după soarele scandinavic minunat. Linişte şi pace. O după-amiază daneză…

Gânduri către cineva, undeva

algo-hands-of-an-artist Se spune că în final ajungem să regretăm doar lucrurile pe care nu le-am făcut. Care om nu are regrete? Că a făcut sau nu a făcut ceva? Nu cred că există om pe lume fără măcar un mic, mic regret. Cred că este firesc până la urmă. Suntem oameni, este normal să avem temeri, să dăm uneori înapoi, să fugim sau să mergem înainte mai mult decât ar trebui. Fiecare cu regretele lui până la urmă.

Zilele acestea se face aproximativ un an de la o întâmplare la care mă gândesc şi acum. Banală, recunosc…dar este acel tip de întâmplare la care ajungi să-ţi pui bine cunoscuta întrebare: „Ce-ar fi fost dacă?”.

Anul trecut, în urma unei probleme medicale a trebuit să fiu internată pentru câteva zile într-un alt oraş. Mai mare, mai deosebit decât al meu aş putea spune, cu poate mai multe posibilităţi în lumea medicală. Am fost speriată-nu mai fusesem internată într-un spital. Se mai adăuga şi acea problemă, plus un alt oraş departe de cei cunoscuţi. M-am aşezat pe pat plângând. Nimerisem într-un salon cu femei în vârstă, între 40-70 de ani, nimeni de vârsta mea cu care să-mi fie mai uşor să conversez.

În dreapta mea, se afla o bunicuţă care se uita mirată la mine, pregătită să facă puţină conversaţie. Intuind, m-am întors cu faţa spre geam, ca să rămân doar cu gândurile mele.A stat cât a stat pe gânduri, dar nu s-a mai abţinut până la urmă. Mi-a povestit despre viaţa ei, despre tinereţea de odinioară ,despre copii, despre moartea soţului, iar apoi s-a interesat de a mea.Dacă nu ai fi văzut-o, ai fi spus că este o adolescentă. Glumea, spunea bancuri, se interesa despre lucrurile din viaţa oricărei fete. Mi-a plăcut repede de ea. Şi ei de mine.

Eram cea mai tânără din salon, aşa că am devenit imediat răsfăţata femeilor de acolo, timpul trecând astfel mai repede. În fiecare seară după ce restul adormeau, începea să depene amintiri. În salon intra doar lumina de pe hol, aşa că ne scăldam amândouă într-o lumină difuză, relaxantă,numai bună pentru povestit. Văzând că am părul lung şi că din cauza branulei nu-l pot prinde, mi l-a împletit cu grijă, făcându-mă să mă simt o domnişoară din timpurile tinereţii ei.

Purtam întotdeauna cu mine un carneţel în care ţineam fel de fel de prostii, printre care şi o felicitare goală cu un mărţişor. O aveam de mult timp, negăsind pentru ea persoana potrivită, aşa că în ziua în care urma să plec (8 Martie), am decis să i-o ofer dumneaei, ca amintire. A acceptat bucuroasă şi când să ies pe uşă, m-a întrebat dacă nu-i pot lăsa un număr de telefon, pentru că a prins drag de mine şi i-ar plăcea să mă mai audă.

Nu ştiu ce s-a întâmplat în momentul acela, dar am dat înapoi speriată, spunându-i că am probleme cu cartela şi că nu pot. M-am speriat că mă va suna prea mult, iar eu nu voi ştii se să vorbesc cu ea. Ce prostie! Şi am plecat.

Regret şi acum prostia mea. M-am tot gândit la bunicuţa aceea. M-am tot întrebat ce mai face, cum mai este, dacă este bine. M-am gândit cum aş fi putut să-i fac o bucurie interesându-mă din când în când de ea. Îmi pare rău pentru acel moment, deşi poate pentru alţii nu are însemnătate. Regret că am dat înapoi de la a face o bucurie cuiva. Şi mai mult regret faptul că acea femeie a fost o trecătoare prin viaţa mea, pe care nu am de unde s-o mai văd vreodată. O trecătoare simplă, dar poate mai prietenă decât cei care sunt prezenţi tot timpul dar de care pot spune că este ca şi cum nu există. Aşa este… în final regretăm doar lucrurile pe care le-am fi putut face, dar nu le-am făcut.

Adieri matinale de gânduri

beautiful-mornings-inUnele dimineţi au un miros specific. Un miros care-ţi dă senzaţia că timpul s-a oprit în loc de ceva vreme şi că în viaţa ta nu s-a schimbat nimic. Sunt acele dimineţi în care se întâmplă să fii singur pe drum, fără companie. Doar tu şi gândurile tale. Am crezut că acest tip de „dimineaţă” îl găsesc doar „acasă”…şi că are o legătură specială cu drumul spre şcoală.

A trecut ceva timp de la dimineţile mele preferate cu miros deosebit. S-au întâmplat lucruri, am înaintat, am lăsat diverse  în urmă, am întâmpinat altele. Asta este viaţa până la urmă.

Astăzi însă, am avut norocul după mult timp şi la mulţi kilometri depărtare, să-mi găsesc dimineaţa „specială”. Fără soare, fără frig, doar o adiere răcoaroasă de vânt şi acelaşi miros familiar. Linişte în gălăgia de pe stradă, printre oamenii grăbiţi să guste din începutul unei noi săptămâni.

M-am bucurat în sinea mea, deşi vorba aia…este dimineaţă. M-am gândit nestingherită la timp, am derulat momente până ce am ajuns la începutul lor, m-am gândit la ieri, la azi şi la mâine. La familie, la prieteni, la evenimente unde am fost prezentă şi unde am lipsit. M-am gândit la ce m-a făcut fericită până acum şi ce la ce m-a întristat. Am rămas blocată în timp pentru un sfert de oră şi deşi timpul înainta nestingherit prin vieţile tuturor, în a mea nu a putut avea acces. M-am gândit la toate puţin câte puţin şi-am simţit cum am luat după atâta timp, o înghiţitură zdravănă de linişte sufletească…de la natură.

Frânturi de gânduri

superbAdesea, seara devenea ciudat de tristă, întocmai ca după o zi însorită, când umbrele mari ale norilor învăluie totul pe neaşteptate. Ceea ce părea şi mai ciudat era faptul că adoram serile acestea. Aveau farmecul lor atât iarna, când mă cuibăream într-un fotoliu cu o cană de ciocolată caldă, privind jocul flăcărilor din şemineu şi ascultând vântul nebun, care făcea prăpăd printre fulgii de zăpadă, cât şi primăvara, când urmăream ploaia care îmi bătea în geam neputincioasă. Vara, în balcon, contemplam luna plină ridicându-se mândră de după sălcii sau, privind ca o Cătălină cerul presărat de stele, aşteptam un Luceafăr care să mă ducă în lumea lui de vis. Serile de toamnă păreau cele mai triste…melancolia pătrundea în suflet şi derula amintirile ascunse adânc în inimitatea fiinţei mele, întocmai ca pe-o bandă de casetă. Mint. Melancolia nu mă cuprindea doar toamna în mrejele ei, ci de fiecare dată când avea prilejul. Când auzeam un nume, când auzeam o melodie, când treceam printr-un loc sau…cine mai ştie?! Amintirile sunt întocmai ca nişte sirene…Te atrag cu melodia lor dulce, înecându-ţi toate corăbiile mai apoi.

Auzisem cândva că noaptea este cel mai bun sfetnic. Chiar dacă adormi lângă cineva, între gândurile voastre este o distanţă inconmensurabilă. Unii adorm frământându-se să găsească soluţii la probleme, alţii gândindu-se la persoana iubită sau, de ce nu, la aceea pe care au pierdut-o…Oamenii adorm cu gândul la fel de fel de lucruri…Ce lucru minunat e că omul nu cunoaşte gândurile semenului său! Cred ca dacă oamenii de ştiinţă ar găsi un mod de a le dezvălui, viaţa ar deveni insuportabilă, pentru că ar nimici singurul ei farmec: taina. Lucru minunat, dar de câte ori nu ne-am dorit să ştim ce gândeşte cineva? De câte ori nu ne-am dorit să ajungem să avem o cheie care să descuie acea cutie fermecată, care ascunde mii de gânduri, de imagini, de frânturi, de versuri dintr-o melodie preferată…Sau de câte ori nu ne-am bucurat că cel sau cea de lângă noi nu ne poate citi gândurile? Oare de câte ori trupul nu ne-a fost alături de un altul, dar gândurile ne erau lângă altcineva, altundeva?

Mozaic profan

Fa ce simti si iubeste la infinit

Blogul Oramea

Citește. Înțelege. Visează. Speră.

brigittacalatoreste

Cred cu tărie că în viața asta rămânem doar cu ce am visat, cu ce am iubit și cu cât am călătorit…

Stilul Meu Natural

Campania Stilul Meu Natural "Cinci porţii de legume, fructe sau suc de fructe"

Joaca de-a cuvintele

Nu am multe de spus, dar am atatea de scris.

roxanaaaaaaaa

A fine WordPress.com site

Catalin Petrovici

♔ ♊ - ♢ ♤ ♡ ♧ mente aperta ♢ ♤ ♡ ♧ - ♪ ♬♫ ♪ ♩ ♬

ingerulrafael

Biserica gandurilor mele, revarsata in cuvinte sincere.

Andra Puiu

"A man who wants something will find a way. A man who doesn't will find an excuse. "

Juliacastorp's Blog

Studii de dans macabru

MM's Blog

The best gift you are ever going to give someone— the permission to feel safe in their own skin. To feel worthy. To feel like they are enough. — Hannah Brencher

BLOG SIMPLU

despre trai. real, doar uneori imaginar

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Thea

,,Who are you when no one is watching ?''