Cireşarii-Constantin Chiriţă

Cine-i ştie pe Cireşari? Sau poate…cine şi-i mai aminteşte? Puţini din generaţia aceasta. În rest, cred că majoritatea adolescenţilor din generaţiile trecute. Vă mai amintiţi totuşi de ei?

I-am descoperit în clasa a V-a, când în clasă un coleg tot spunea că adoră „Cireşarii” şi că reprezintă cartea lui favorită. L-am auzit spunând asta o dată, de două ori, de trei ori, dar apoi curiozitatea de cititor m-a învins.  Mi-au marcat copilăria într-un mod frumos şi m-au făcut să păşesc in etapa adolescenţei alături de ei, dorindu-mi să fiu mai bună, să arăt toate lucrurile frumoase de care pot fi în stare. Am trăit alături de ei tot felul de emoţii şi am învăţat o dată cu ei ce înseamnă altele. Am râs şi am plâns puţin, recitind de mai multe ori pasajele emoţionate, i-am citit relaxată şi alteori cu sufletul la gură.

I-am îndrăgit pe loc de la primul volum i-am cunoscut pe rând pe Victor ( întotdeauna cu capul pe umeri), pe Maria cea cu cozi negre, pe fratele ei mai mic întotdeauna pus pe şotii, Tic. L-am cunoscut şi pe Ionel care o tot tachina pe Maria, pe Ursu cel puternic , pe Lucia, iubită în secret de Ursu şi pe veselul Dan, gata întotdeauna să destindă atmosfera.

Am crescut cu ei şi le-am fost alături în expediţia din Peştera Neagră (volumul I-„Cavalerii florii de cireş”, apoi am cunoscut-o pe Laura din castelul ei de marmură , de care s-a îndrăgostit Victor (volumul al II-lea-„Castelul fetei în alb”).

În volumul al III-lea, („Roata Norocului”) am învăţat alături de ei din nou câte puţin din tainele jocurilor de noroc şi am dezlegat misterul tanagralelor, într-o nouă vacanţă de vară-de această dată fiind martoră la idila înfiripată între Ionel şi verişoara lui Dan, Ioana.

În volumul al IV-lea („Aripi de zăpadă”), cireşarii, devenind cunoscuţi pentru întâmplările prin care au trecut, şi-au găsit la munte…dubluri – la un concurs de ski unde participau. Aici şi-au făcut noi prieteni, pe Atena şi Tiberiu. Totodată, am stat cu sufletul la gură când au fost atacaţi de lupi, fiindu-mi greu să las cartea din mână neştiind dacă vor fi bine.

Al V-lea volum, „Drum bun, cireşari”, m-a emoţionat până la lacrimi. Simţeam cum  pagină cu pagină şi capitol cu capitol, ceva se termina. Am fost aşadar cu inima alături de ei în ultima lor expediţie la mare, unde au crezut că Marea Neagră ascunde un „Palat de cleştar”.  Nu a fost aşa, însă când au descoperit în sfârşit despre ce era vorba, descoperirea lor a fost una istorică: au scos la suprafaţă o placă de marmură ce aparţinea mormântului poetului Ovidiu din Sulmona.

Au trecut vreo 6 ani de când am citit toate aceste volume, dar epilogul ultimului volum mă impresioneză enorm chiar şi acum când am crescut, de aceea cred că va rămâne pentru totdeauna deosebit în sufletul meu. Constantin Chiriţă l-a scris într-o manieră care emoţionează cititorul şi mai ales copilul care şi-a petrecut un fragment din viaţă alături de dragii cireşari:

EPILOG

Parc-ar fi o amintire dintr-un film văzut de mult, sau care se va vedea cîndva. Prin genele

întredeschise, în acest început de seară cu lumină difuză, parcă se vede mai limpede. Un orăşel,

străzi, un cartier liniştit, un parc, alei strîmte, bănci goale. Vremea e nelămurită. Parcă nu se

petrece totul în timp. Poate că e toamnă, sau ar trebui să fie toamnă, să cadă frunze, să se ridice

în depărtări dîre subţiri de fum din hornuri, să scîrţîie trist pietrişul pe alei, iar florile să se

retragă după ferestre.

Oamenii stau în case, îngînduraţi. Da, sînt îngînduraţi. Poate citesc în cartea deschisă din

mîinile lor rînduri asemănătoare, poate-şi privesc copiii mai liniştiţi, mai cuminţi. Orele se aud

bătînd într-un turn vechi şi sînt răguşite, obosite şi vestesc seara.

În parc, pe o alee, se plimbă singur un tînăr. Se plimbă de multă vreme. Privirile întîlnesc

urmele paşilor vechi. Îşi potriveşte paşii în ele. Parcă ar vrea să se lege de pămînt, să existe. E

trist. Simte că se rupe ceva dintr-însul, ceva ce-i aparţine de mult. Şi vrea cu disperare ca urmele

în care calcă să fie ale lui, să rămînă ale lui. În spatele său răsună o voce:

 ― Bună seara, Victor.

 ― Bună seara, răspunde el, cu spaima că urarea prezice apropierea întunericului care-l va

dizolva. Ar fi vrut să audă „bună dimineaţa”.

Dar nu e nimeni lîngă el, nu e nimeni în faţa lui, în spatele lui. E atît de trist, că nici uimirea

nu-l mai poate atinge. Sau n-o mai poate trăi. A rămas pe loc, ţintuit în urmele unor paşi vechi.

Privirile lui parcă deosebesc totuşi o siluetă în înserare. Sau poate e o oarecare umbră a înserării.

Clatină încet din cap şi spune în şoaptă:

― Dar eu nu vă cunosc, nu v-am văzut niciodată.

 ― Ne cunoaştem de mult, Victor, de la începutul începutului. Nu-ţi aminteşti? Am fost

împreună în Peştera Neagră, am, străbătut împreună saloanele de marmură din Castelul Laurei

tale… Am numit-o împreună „fata în alb”… Am căutat înspăimîntaţi tanagralele celebre ale

oraşului vecin… Am trăit împreună momentele de groază de pe munte: teroarea albă… Am

colindat, împreună, nu de mult, ţărmurile mării în căutarea Palatului de cleştar…

― Dumneavoastră!? Dar nu v-am văzut. Nu v-am văzut nicăieri.

― Cu toate acestea am fost împreună cu voi, printre voi. Pretutindeni şi întotdeauna. Nu vam

lăsat niciodată singuri.

― Aaaa! Acum ştiu cine sînteţi. Cum să vă numesc? Cum să vă spun? Îmi pare atît de rău că

sînt singur, că nu sînt şi ceilalţi aici, împreună cu noi.

― Nu te întrista şi mai mult, Victor. Vor veni şi ceilalţi. Vrei să-i chemăm… Uite-i? Tic a şi

sosit, fără să-l cheme nimeni. Pînă se apropie el, pot să-ţi spun în şoaptă. Mi-e drag, foarte drag.

Numai să nu afle… Să nu-i spui.

― Credeţi că nu ştie… Tic?… Ştie dinainte totul. Sosesc pe rînd toţi: Tic, Ursu, Maria, Dan, Ionel, Lucia, Laura. Şi se apropie şi alţii. Dar de

sînt atît de cuminţi? De ce sînt atît de tăcuţi? Pînă şi Tic, neastîmpăratul, a încremenit cu

zîmbetul neterminat pe faţă.

― Am venit, spun ei. Ne-aţi chemat şi, ca întotdeauna v-am ascultat. Foarte, foarte rar am

făcut altceva decît ceea ce aţi dorit. Probabil că în acele clipe eraţi obosit… Ce se va întîmpla cu

noi?

― De cîte ori am auzit întrebarea aceasta, dragii mei!… Am vrut să discutăm… Înainte de…

― Înainte de… ?

― Înainte de a ne despărţi…

Parcă totul se dizolvă în întuneric. Nu se mai vede nimic. Nici aleea, nici parcul, nici

orăşelul. Se aud numai vocile lor.

― Ne despărţim? Trebuie neapărat să ne despărţim? Din păcate noi nu putem face nimic.

Trebuie să ne supunem. Dar ne doare cumplit despărţirea.

― Şi pe mine. Poate chiar mai mult.

― Ştim. Pentru că o simţim prin dumneavoastră… Deci n-o să mai fim. Nici Tic, nici Ursu,

nici Victor… Nimeni, nimeni… Dar prietenii noştri, ce vor spune prietenii noştri?… Ştiţi că avem

prieteni?

― Prietenii voşti?! Dar ei există în voi… Aşa cum sînt. Sau aşa cum vor să fie… au fost şi ei

cu voi… Ştiţi, nu-i aşa?

― Ştim. Dar ce vor spune? Oare îi veţi convinge?

― De aceea v-am chemat aici. Ca să ne despărţim în faţa lor. Pentru că, la urma urmei, ei

hotărăsc viaţa voastră.

― Mă lăsaţi fără ei? Dar eu nu mai sînt nimic fără ei. Sînteţi crud. Sînteţi singurul om pe

care nu l-am putut cuceri. Tocmai dumneavoastră!

― Trebuie să ne despărţim, dragul meu Ticuşor. E tîrziu.

Noaptea se făcu şi mai groasă, şi mai adîncă. Nu se mai vedea nimic.

― Acuşi se vor aprinde luminile şi viaţa va erupe pretutindeni. Se vor vedea oraşe, case,

pămînturi, copaci, flori, culori. Şi se vor vedea oameni. Viaţa curge, dragi cireşari. Nu ştiu cine

dintre voi spunea: Sîntem o clipă din imaginaţia lumii… Acum ne despărţim, la fel cum ne-am

întîlnit, în liniştea unei nopţi. Poate că vă veţi duce la prietenii voştri. Şi simt nevoia să vă spun

cu toată dragostea, în faţa lor: Drum bun, cireşari!

Cireşarii ar fi vrut să răspundă altceva. Dar nu izbutiră decît să repete aceeaşi urare,

adunîndu-şi şoaptele într-un cor duios:

― Drum bun!

Sfîrşit

― Ce se întîmplă cu mine? Parcă m-aş întuneca… Nu vreau! Eu în locul dumneavoastră aş mai

găsi o vacanţă, aş mai găsi un loc necercetat… Dac-aţi şti cît v-am iubit!…

― Iar începi, Ticuşorule? Nu înţelegi că nu mai sîntem în carte?…