„Eu să fiu tu şi tu să fii eu”

Nu am înţeles niciodată persoanele care plângeau fără să aibă un motiv anume. Ori, dacă aveau un motiv (pe care-l mai auzisem şi înainte şi se tot repeta), mi se părea că nu au pentru ce, că-n lumea asta poţi avea motive întemeiate într-adevăr ca să plângi şi anume: pierderea cuiva drag, o sănătate şubredă, probleme în familie deosebite, lipsa unui cămin sau lipsa lucrurilor necesare unui trai de viaţă decent. Am văzut de multe ori în acele persoane doar prea mult răsfăţ sau, un mod de a atrage atenţia. Uneori, mă plictiseau. Repetau acelaşi lucru la infinit, care pentru mine, nu avea nicio noimă. Dând timpul înapoi, pare că nu eram o fiinţă umană. Mă lăsau rece multe lucruri. Şi totuşi om eram. Mă bucuram şi eu, aveam sentimente şi sufeream enorm, mai ales când îmi pierdeam vreo pisică sau vreun câine. Din fericire pentru mine, Dumnezeu a avut grijă ca pierderile mele să fie limitate.

Şi totuşi, de ce plâng oamenii? Oamenii plâng de furie (cum mi se întâmpla mie cel mai des), oamenii plâng de supărare, plâng de fericire. Totul porneşte de la sentimente. Lăsând fericirea deoparte, rămâne o latură negativă pe care am împărţit-o în două pentru a putea înţelege mai bine şi anume: datorită lucrurilor care-i rănesc fizic şi datorită lucrurilor care-i rănesc…psihic. Pot fi făcuţi să plângă datorită unei imagini sau…datorită cuvintelor. Dacă e să mă iau după dicţionar, „cuvânt” reprezintă o unitate de bază a vocabularului, care ilustrează asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) şi a unui complex sonor; vorbă. Nimic mai banal la prima vedere. Şi totuşi cu toţii ştim cât rău pot face.

Şi cel mai puternic om ajunge să fie sensibil atunci când este jignit sau când este ocărât la nesfârşit, ceva neefind bine la el, întotdeauna. Până şi un om puternic se va sătura să audă cuvinte care-l dor. O dată ce rămâne fără replică şi toate sentimentele năvălesc grămadă peste el iar şi iar şi iar cedează şi da…mai şi plânge. Nu e un lucru ruşinos. E un mod prin care se linişteşte sufleteşte.

Întrebarea este, când rănesc cuvintele cel mai mult? După părerea mea, atunci când sunt spuse de o persoană pe care o iubeşti: părinte, copil, iubit/ă. E firesc să existe neînţelegeri, iar acest lucru nu înseamnă neapărat să plângi. Şi atunci? Să facem schimb de locuri cu persoana respectivă. Ne iubeşte, o iubim (ăsta fiind doar un caz). Suntem oameni şi facem greşeli faţă de ei deşi îi iubim. Ridicăm tonul, nu avem răbdare cu ei, le aruncăm cuvinte pe care ulterior ni le retragem cu scuze…spunând că nu asta gândeam de fapt. Totul trece, revine, trece, revine…pentru că aşa e în viaţă. Sunt situaţii şi situaţii în care omul este pus la încercare. Însă un cuvânt nelalocul lui, face rău persoanei care te iubeşte. Şi repetând acest lucru, nu face decât să umple paharul. Suferim când suntem înţepaţi şi suferim din ce în ce mai mai tare când se întâmplă din nou. Poate persoana respectivă nu o face intenţionat. Poate are un moment prost. Nimeni nu e perfect, nu? Dar când ştim câte facem pentru ei, câte încercăm să schimbăm la noi pentru binele lor, pentru  a le face pe plac şi prin a le face pe plac, înţeleg că iubeşti atât de mult pe cineva încât te străduieşti cum poţi tu mai bine să-l faci fericit, pentru că asta-ţi doreşti…simţi un mare gol în stomac. Un gol umplut dintr-o dată de tristeţe. Cred că asta duce la plâns şi la eliberarea sufletului de către aceasta.

Oamenii suferă datorită răutăţilor, datorită uneori unor cuvinte stupide spuse într-un moment total nepotrivit, când omul este obosit sau se simte rău pe toate planurile. Suferă din cele mai prosteşti lucruri. Nimeni nu poate înţelege pe altcineva dacă nu a fost în locul lui. Nu-i va putea înţelege tristeţea dacă nu a simţit acelaşi lucru. I se va părea un moft, o dramă, ceva pudic. Fă cu cineva schimb de locuri după ce-i arunci nişte săgeţi de cuvinte: cu iubita sau iubitul, cu prietenii sau cu familia ta. Ia spune-mi…îţi place tristeţea pe care ai provocat-o? Eu să fiu tu şi tu să fii eu!

Cronologie fără date despre cuvinte

M-au intrebat intotdeauna ce-mi place sa fac, ce ma preocupa, ce as vrea sa fiu cand sunt mare. Nu am avut niciodata un raspuns exact pentru toate astea. Nu am avut niciodata o culoare preferata, un tip de mancare preferat sau un lucru preferat in general. Stiam ca anumite lucruri imi plac sau pur si simplu nu-mi plac. Simplu.

Sunt mare acum. Teoretic vorbind. Nu stiu in ce domeniu as vrea sa lucrez, dar stiu ce nu as vrea sa fac in viitor sigur. Nici acum nu am lucruri preferate. Stiu doar ca-mi place la nebunie sa scriu si sa citesc ( bineinteles ca nu am nici macar o carte preferata-fiecare e speciala pentru mine in felul ei si m-a impresionat intr-un fel anume).

Cu toate ca astea sunt activitatile mele preferate, n-as vrea sa fiu o scriitoare si nici n-as vrea sa ajung vreo bibliotecara printr-un colt prafuit, citind romane de dragoste printre suspine. Poate as vrea sa scriu un roman. Daca as avea succes…inca unul.

Am scris intr-o perioada. Telefonul meu era plin de capitole si notite scrise prin  autobuze si taxi-uri, in drum spre liceu sau casa, in pat inainte de culcare sau prin balansoar, inconjurata de trandafiri si pomi, sub un cer presarat de stele. Imi placea sa visez la propriul meu Luceafar. Sa-l astept. Sa privesc o luna plina. Ramaneam hipnotizata. Atunci, inspiratia venea pur si simplu, iar capitolele curgeau unul dupa altul.

Mi-am pierdut capitolele si asta a fost trist. Inca o poveste neterminata. Atunci am inceput sa scriu scrisori, ganduri pentru iubitul meu. Nici asta nu a functionat pentru mult timp, pentru ca suntem mereu impreuna si ii pot transmite totul direct Luceafarului meu in sfarsit gasit.

N-am mai scris demult. Dar stiu ca asta ma defineste, ca asta-mi place. De ce nu mi-as putea gasi timp pentru suflet, asa cum imi gasescpentru restul prostiilor? Imi place sa scriu! Asa ca, let’s make some time for the soul!