Category Archives: Fără categorie

Fragment de monolog văratic

“- Da, poate şi pentru asta mă iubeşti – pentru vara din mine plină de nesfârşite poveşti despre noi.

Pentru sufletul ce-mi este o furtună plină de amintiri, de fragmente de gânduri, de plecări, de veşnic dor, de bucurii şi de tristeţi care deşi poate nu-şi au rostul, se încăpăţânează să se ivească în privire sau poate în zâmbetul de Monalisă.

Ce spui? Ah, nu. Nu sunt vara în persoană. Niciodată nu am fost, dar la fel ca Nicolae Labiş, am iubit de când mă ştiu/ cerul verii străveziu. Am iubit tunetele şi fulgerele ce-mi făceau linişte în suflet. Am iubit ploaia, curcubeele, nopţile cu lună plină, cerul plin de stele, unde mi-am semănat vise.

70788b4ccf21fea4f98a507f046028aa (1)Ce vise, te întrebi? Nu contează, dar dacă doreşti să-mi urmezi sfatul , seamănă-ţi şi tu visele în stele. Uite, ia una acum şi ţine-o de noroc în portofel. Tu nu crezi în asta, dar se îndeplinesc, să ştii. Am o grădină întreagă de vise îndeplinite şi de vise ce încă prind contur.  Ori de câte ori simt că m-am pierdut de mine şi că-n suflet mi se stârneşte o rafală de vânt, mă întorc acolo şi, când văd cât de multe am realizat sau cât de norocoasă sunt să ştiu că am oameni ce mă iubesc, mă regăsesc şi răsuflu uşurată.

Of, te simt – încă nu crezi că eu nu sunt vara. Nu-i nimic, vei afla într-o zi că nu sunt decât o altă Andă nebună de-a lui Drumeş, care da – te iubeşte! Şi vrea să fii şi tu nebun cu ea, să fiţi doi nebuni ce se iubesc la nebunie!

Ah, nu ai înţeles nimic, cuvintele parcă mi-au fost o ploaie torenţială de vară – cum au venit, aşa au şi plecat…Dar nu este nimic – vino, o să te iau în braţe să uiţi.”

Şi plouă – dar nu destul.

Plouă. De o săptămână plouă aproape încontinuu. Plouă! Adorm şi mă trezesc în acelaşi ritm ploios, bătut pe secunde, minute şi ore. A spălat tot ploaia asta. Fiecare colţişor, mugur de floare, stradă… Şi totuşi sufletele de sub umbrele îşi poartă paşii la fel ca-ntotdeauna – prin gânduri înnoroiate de povara grijilor, răutăţilor, a neliniştii murdărite de timp.

Şi mă întreb în sinea mea: Oare cât ar mai trebui să plouă?12651103_1018110348260126_8042675822470394534_n

Sursă foto: Arhiva personală

A plecat nebuna… Din nou.

Fire-and-Lightening

Când a venit, a venit pe neştiute. O femeie superbă, provocatoare, cu un mers ispititor de felină pozând parcă pentru o revistă. Încet, încet ne-a luat tuturor răsuflarea şi ne-a îmbătat atât cu nopţi lungi, cât şi cu o atmosferă încinsă, savuroasă.

Aş spune că este cea mai râzgâiată dintre toate. Dacă acum este fericită, în următorul moment i se întunecă privirea. Aşa că dacă nu o auzi şi este prea linişte, clar ceva nu e bine. Apoi o vezi fugind de toţi şi stârnind rafale de vânt în urma ei. Începe să ţipe, să trântească fulgere pe pământ şi să plângă isterică cu râuri de lacrimi. Mulţi chiar o iubesc în nebunia ei de răsfăţ. Îi apropie pe unii pe sub umbrele ori poate îi face să se ţină în braţe fericiţi undeva la căldură, ascunşi după vreo fereastră. Şi dintr-odată apare soarele pe chipul ei, de parcă nimic nu s-a întâmplat. Nu-i mai cere nimeni nicio explicaţie, s-au obişnuit toţi cu temperamentul ei. Probabil că George Călinescu a creat-o pe Otilia inspirat fiind de nebuna de Vară.

De la mine s-a simţit gonită când i-a venit vremea în calendar să plece. Este aceeaşi poveste pusă pe repeat şi parcă nimeni nu s-a resemnat încă. Ar fi putut să se poarte frumos în ultima ei seară, dar nu. A început să plângă din nou, să şuiere şi să mă sperie cu urletele ei în timp ce timpul încerca să o pozeze în isteria ei, speriindu-mă cu bliţ-urile atât de dese. N-am făcut decât să închid fereastra şi să închid jaluzele.

A doua zi, afară s-a simţit parfumul ăla binecunoscut cu arome de linişte, melancolie, frunze ruginii şi nou început de şcoală. Blândă, Toamna venise din nou…20a0ca9a149a8dafa063da2bf899ca4d

Fragment de coşmar îndepărtat

da6e36f141b88d7bafe1ffcb50c8039aN-aş fi crezut că ar putea fi posibil să-l văd cu adevărat vreodată. N-aş fi crezut că aş putea fi una din nenumăratele victime ale lui. N-aş fi crezut că vom putea să ne privim în ochi sau că-i voi trece prin braţe fără să realizez. Un inamic, un duşman ipocrit. 

Am deschis ochii sfioasă şi-am rămas uluită de curajul lui neruşinat. Era acolo. În oglindă. Pusese stăpânire peste trupul meu şi mă privea prin proprii-mi ochi. Când îmi luase tinereţea, mişcările agile de felină? Şi mai ales, când reuşise să mă facă să mă simt precum o broască ţestoasă? Eram deznădăjduită. Nu ştiu când băusem din otrava bătrâneţii.

Ah,cum căzusem la fel ca toţi ceilalţi în mreaja timpului…

Cum este treaba cu 7

d88f819be9ebb798d4e90b1a6d0e9e36Acum ceva timp, împreună cu o amică virtuală-T’s Secrets, am stabilit să facem un fel de experiment ce avea legătură cu numerele, ea având o „afinitate” pentru numărul 13, eu pentru cifra şapte. Îmi amintesc că numai bine încheiasem înţelegerea, că-mi şi apăruseră în faţa ochilor o mulţiiiiimeee de 7. De atunci a continuat să-mi sară în ochi ca şi înainte.

La început m-a surprins să văd asta peste tot. Apoi am crezut că este un fel de obsesie psihică. Adică, vedeam încontinuu orice oră gen, x:07. Dacă nu, clar apărea o altă oră care să-l conţină ori dacă nu, mintea mea aduna sau scădea involuntar ore şi minute şi ghiciţi-rezultatul era şapte. Asta e ciudat, adică…serios acum- eu nu am fost niciodată bună la mate, de unde şi până unde atâta devotament matematic în mintea mea? Că vreun geniu supernatural ştiu sigur că nu-s. Ok- şapte la ceas, dar nu numai-îmi sărea pur şi simplu în ochi peste TOT: stradă, internet, plus că puneam tot felul de chestii cap la cap şi nici acum nu sigură că asta era ceva necesar.

Ca fapt divers, o dată am avut nevoie de un amărât de şapte ca să mă salveze la mate. Altădată, am găsit o floricică de liliac cu 7 petale, într-o zi de 7 mai 2014. Ghiciţi- după un an, mi-am găsit un om cu care mă înţeleg aşa cum nu m-am înţeles cu nimeni vreodată, îl iubesc, mă iubeşte, fericire etc. Este născut pe 7 mai. 🙂 Primul meu examen de final de an de facultate a fost în sala 16. (1+6). L-am trecut, normal. Iar astea sunt doar câteva situaţii.

Undeva prin tot timpul care a trecut, am avut şi etapa-mă tem de 7. Nu ştiu când am trecut de ea. În orice caz, dacă la început am fost toată un foc şi făceam cercetări care nu făceau decât să adeverească lucruri, acum sunt un foc care arde aşa, mocnit.  M-am liniştit. Zâmbesc când văd acest amic numeric undeva. Ştiu că-mi poartă noroc şi că este felul lui de a-mi spune, „Hei, sunt aici. Totul este ok, nu îţi fă griji.” Ori am eu imaginaţia prea bogată ori este de fapt Dumnezeu, în varianta sa nebunatică. 7 este cifra mea norocoasă. Nu doar pentru că aşa consideră toată lumea că e, ci pentru că atât eu, cât şi mintea mea, ştim sigur asta. Nu mă interesează să demonstrez cuiva asta. Nu ştiu cum este la tine T, dar sunt curioasă să aflu oricum. Pupici! 🙂

Încercare de a scrie un prim poem ☽

Poemul A sau Z

 Trebuia să ţipi!

Dar ai tăcut…

Puteai s-asculţi!

Dar nu erai pentru auzit…

Ai fi putut rămâne de o mie de ori

când ai ales să pleci o dată…

Puteai să plângi, ştii?

Dar ai stat acolo şi doar ai tras de zâmbet,

ai crezut c-am să te cred…

Puteai să întrebi!

Dar te-ai temut…

Puteai spune mii de „da”!

Dar ai ales să te ascunzi…

Puteai pune întrebările

care te măcinau zi şi noapte…

Ţi-a fost frică!

Puteai spune şi „nu”

Dar credeai că greşeşti momentul…

Puteai să ai răbdare…

N-ai avut!

Puteai trăi frumos…

N-ai ştiut cum!

Savurând puţină după-amiază

11258561_880169868720842_2042960973_nGândurile o învălmăşesc din nou, toate începând cu „trebuie” sau cu „ar trebui”. Dacă s-ar fi născut poate acum mulţi ani, ar fi fost filozof cu siguranţă. După-amiaza însă poposeşte lângă fereastra ei întocmai ca un balsam mult aşteptat pentru sufletul care cu greu mai respiră de sub grămada de gânduri.

Camera devine colivie dintr-o dată. Parcă ar vrea să iasă afară, să alerge, să ţipe. Stă pe loc. Nu face nimic. Corpul, mintea…nu o mai ascultă. Nu mai poate face legătura între ele, nu-şi mai poate da seama ce şi cum ar trebui să facă.

De afară se aude o serenadă de mai cântată de câteva păsărele ascunse cine ştie unde. Maşinile trec din când în când, perturbând parcă melodia liniştii. Este răcoare. Se aşează lângă fereastră, încercând să-şi aerisească puţin colivia sufletului în zac captive mii de gânduri prăfuite. Apoi soarbe din veşnica ei ciocolată caldă cu aromă de după-amiază în care lucrurile nu mai capătă niciun sens…

Noapte ploioasă. Rânduri, muzică şi gânduri.

c9b76526d7c89094d60347a1aceb8ba8Aparent, am crezut că am reuşit să urc muntele ăla al ei abrupt. M-am împotmolit de câteva ori ce-i drept, dar până şi cea mai bună persoană care escaladează mai greşeşte şi calcă „pe lângă”. În orice caz, o iau logic, raţional şi realizez că nu am greşit atât de tare şi atât de…marcant. Aş fi fost moartă dacă aş fi greşit atât de mult paşii. Nu i-am greşit. M-am redresat. A plouat, a nins, a fost soare, a fost vânt…Am continuat să urc. M-am temut  de atâtea ori…Mă uitasem în jos din greşeală şi vedeam ce nebunie făceam înaintând pas cu pas. Nu mi-a păsat. Vârful muntelui părea din ce în ce mai aproape, iar sentimentul de reuşită mă cuprindea şi mai tare. Mă făcea să-mi doresc să reuşesc şi mai mult.

Ajunsă în vârf, am respirat uşurată. Cucerisem muntele. Puteam să trag aer în piept şi să strig: „Lumea e a meaaaa!”. Nu am strigat. Nu am putut. Văzând priveliştea de vis de care mă pot bucura, m-am simţit cuprinsă de o forţă nevăzută şi am amuţit. Uneori cuvintele nu ajută cu nimic. Ori strică momentul, ori te înjunghie, psihic vorbind, până te lasă neajutorat, terminat.

Umblau nori negri însă deasupra mea, iar soarele se cam ascundea. Am preferat să cred că sunt destinaţi altora, nu mie şi am continuat să mă îmbăt cu fericirea mea. Şi am băut atât de multă, încât am devenit dependentă. Lucru cert, a pus stăpânire pe mine. Nebună fericire, mă pedepsea uneori atât de crunt, încât mă sufocam în tristeţe. Cum? Uite aşa. Mă sufoca la propriu, de-mi venea să mă arunc de pe munte într-un gol imaginar şi acolo, să-mi pierd memoria. Să uit de munte, de fericire şi de tot.0fdc70e007c89c743143ec5a3468ffb7 Aş fi coborât pe pământ, dar tot nu puteam. Aş fi suferit ca un câine, dacă aş fi renunţat.

Stau în vârful unui munte, singură cuc. Delirez. Aerul are gust de fericire amăruie şi m-a înnebunit de tot. Aş coborî pe pământ…Neah! Nu. Nu ştiu ce spun, nu ştiu ce păcate mari am avut de m-a pedepsit muntele ăsta. Nu ştiu de ce nu mi le-am spălat prin fiecare încercare de a-l urca, prin fiecare pas greşit, prin fiecare sperietură, prin fiecare pas pus cum trebuie, unde trebuie. Nu ştiu de ce muntele ăsta nu mă place. O-i fi prea nebună şi nu-i plac lunaticele? Nu mai înţeleg nimic. Oare acum cât timp m-am rătăcit? Când am greşit direcţia, paşii? Nu ştiu.

Rânduri despre o nebună frumoasă

nou37O vede din nou. Se ascunde mai bine după fereastră şi-o priveşte temător de acolo cum îşi poartă paşii melancolici pe stradă. Fredonează un cântec nostalgic şi deschide fereastra să audă mai bine. Îl linişteşte…Îl vede şi zâmbeşte ştrengară. O rază de soare atunci se arată sfioasă de după un nor. Ea vine şi-i bate uşor în fereastră, îmbiindu-l să iasă afară, la ea. Caută să îl ispitească la fel ca întotdeauna- cu murmurele ei melodioase şi cu parfumul ei natural făcut din rouă şi praf de timp. O refuză. Se încruntă, raza de soare dispare, iar în locul ei se aude un ţipăt înnăbuşit de-o lumină ce durează o secundă. Se îndepărtează, ochii-i cenuşii vărsând din ce în ce mai multe lacrimi. Este toată cenuşie. Părul drept, rochia lungă şi vaporoasă cu umerii goi. Până şi pielea ei palidă parcă are o nuanţă de gri. Dar este atât de frumoasă…O frumuseţe înţeleasă doar de cei cu suflete cenuşii sau cine ştie…de poeţi. Începe să se teamă de ea…Devine din ce mai furioasă, cântecul ei devine asurzitor, iar rochia ei frumoasă se murdăreşte de noroiul ce-l poartă în suflet pus acolo de atâţia şi atâţia oameni. Se apropie cu repeziciune de fereastră şi începe să bată cu putere, ţipând să iasă afară.

-Ieşi afară! Vino la mine!

-Ai înnebunit de tot…

-Nu sunt nebună, vino la mine…Vino, lasă-mă să te iubesc cum nimeni n-ar putea vreodată!

-Mă tem de tine! Pricepi?

Îl priveşte stupefiată şi aleargă disperată, în urma ei răsărind soarele şi rămânând iz de parfum.

-Stai, nu fugi! Îi strigă ieşind afară. Te iubesc oricum! Te iubesc chiar dacă mă tem de tine… Eşti Ploaia mea nebună şi frumoasă…

Degeaba. Nu-l mai aude. S-a ascuns din nou în palatul ei din ceaţă. Singurul lucru cert e că nu se va mai întoarce pentru el-ul acela temător de iubirea ei…

Vă invit la o prăjitură!

6156bdb9c8cc4d51e469b843ce03dab4 Vă invit la o prăjitură. Nu contează dacă ne cunoaştem sau nu. Fac cinste.

Ştiu că unii dintre voi sunteţi genul care preferă rutina şi daţi înapoi de la ceea ce este nou. Alegeţi veşnic acea prăjitură dintotdeauna, pentru că ştiţi că gustul ei este întotdeauna aşa, ca pentru sufletul vostru. Prăjitura voastră este  glazurată cu „nu” şi are gust „de uşi închise”. Mâncând din ea, vă izolaţi veşnic în cel mai înalt turn al sufletului vostru unde savuraţi liniştiţi crema de „rutină presărată cu siguranţă”. Blatul acestui tip de prăjitură este făcut din „temeri, frica de neprevăzut, câteva linguri de comoditate”şi este însiropat cu „speranţe, vise şi iluzii deşarte, niciodată hrănite.” Ce pot să spun? Prăjitura este ok, preţul accesibil oricui şi este cea mai cumpărată şi cunoscută prăjitură. Păcat că vă simţiţi bine doar în timp ce o savuraţi şi rămâneţi apoi cu un gol în stomac şi-un gust sec de nimic pentru papilele gustative…

Ce spuneţi dacă încercaţi astăzi din prăjitura mea? Ştiu, vă face cu ochiul deşi nu vă încumetaţi să băgaţi mâna în buzunar. V-am mai spus, fac cinste azi. Nu vă temeţi. Oricine o poate mânca fără probleme.  Chiar şi copiii, oamenii în vârstă, cei alergici sau cei care suferă de diabet. Glazura este făcută din „DA”. Blatul este făcut din „curaj şi voinţă”. Crema, din „fericire şi fructe de realizări”. Este ornat cu „praf de vise împlinite” şi are un gust divin „de uşi deschise şi şansa la o viaţă mai bună”.  Sufletul îţi va rămâne cu un „gust de ce bine c-am încercat” şi o stare de „voi mai încerca”. Mm? Este bună, nu?ac18e91efb4bf131c3c3212980a9338f

Nu trebuie neapărat să încercaţi să mă cunoaşteţi. Prefer să fiu acea străină care v-a invitat la prăjitură, de care vă veţi aminti cu drag peste ani. Ştiu că politicos este să dăm sfaturi doar atunci când se cer, dar nu mi-o luaţi în nume de rău. Chiar este pentru binele vostru. Mâncaţi întotdeauna din această prăjitură. Se numeşte „Curajul de a spune da”. Şi apropo:  liniştiţi-vă în privinţa preţului.  Nu trebuie să mai plătiţi vreodată. O să spun că sunteţi de-ai casei. „Fericirea” se bucură întotdeauna să aibă în preajmă oameni care nu se tem să-i încerce prăjitura.

Mozaic profan

Fa ce simti si iubeste la infinit

Blogul Oramea

Citește. Înțelege. Visează. Speră.

brigittacalatoreste

Cred cu tărie că în viața asta rămânem doar cu ce am visat, cu ce am iubit și cu cât am călătorit…

Stilul Meu Natural

Campania Stilul Meu Natural "Cinci porţii de legume, fructe sau suc de fructe"

Joaca de-a cuvintele

Nu am multe de spus, dar am atatea de scris.

roxanaaaaaaaa

A fine WordPress.com site

Catalin Petrovici

♔ ♊ - ♢ ♤ ♡ ♧ mente aperta ♢ ♤ ♡ ♧ - ♪ ♬♫ ♪ ♩ ♬

ingerulrafael

Biserica gandurilor mele, revarsata in cuvinte sincere.

Andra Puiu

"A man who wants something will find a way. A man who doesn't will find an excuse. "

Juliacastorp's Blog

Studii de dans macabru

MM's Blog

The best gift you are ever going to give someone— the permission to feel safe in their own skin. To feel worthy. To feel like they are enough. — Hannah Brencher

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Thea

,,Who are you when no one is watching ?''