Category Archives: Cărţi

Invitaţie la vals-Mihail Drumeş

37378_shareÎn „Invitaţie la vals”, Mihail Drumeş a creat o nouă poveste de dragoste, inspirată din „L’invitation à la valse” a lui Weber. Povestea fascinează la fel ca şi celelalte două, „Elevul Dima dintr-a şaptea” şi „Scrisoare de dragoste”, acestea trei asemănându-se între ele prin teme şi motive literare similare.

Deşi putem spune că nu impresionează prin nimic nou, cartea în sine este una deosebită, atrăgând cititorii în mrejele cuvintelor ei din ce în ce mai mult.

Avem de această dată un tânăr şarmant, inteligent, singur la părinţi, dispunând astfel de ceva bani. Concepţia lui? Că nu e bine să se îndrăgostească, acest lucru reprezentând din perspectiva lui o pierdere de timp. Arătând bine, Tudor poate avea orice fată, acestea neaducând nimic nou în viaţa lui, preferând aşadar să se axeze pe carieră.

„Timp de o oră şi jumătate, i-am şoptit încontinuu, cu pauze mici ca între bătăile inimii, cele două cuvinte magice care răsună în toate limbile şi pe toate mediteranele.”

Ajungând student la Drept în Bucureşti, se mută undeva în gazdă, unde mai trăiesc şi alţi studenţi cu care se împrieteneşte ulterior. Treptat, devine interesat de vecina sa de uşă Mihaela, considerată de ceilalţi ca fiind rece. Lovit în orgoliu după ce realizează că este tratat la fel ca şi colegii lui, lui Tudor „i se pune pata” pe aceasta, încercând să o facă să se îndrăgostească de el. Aşa că de la „accidentul de pe scară” cu sărutul, până la a-i scrie scrisori de dragoste fetei, este doar un pas.

Mihaela însă nu cedează şi-i trimite înapoi scrisorile înfocate de dragoste tânărului neîndrăgostit, acesta devenind din ce în ce mai interesat de aceasta. În cele din urmă fata, îndrăgostită, îi cedează lui Tudor. Aparent, sunt foarte îndrăgostiţi.

„Nu cumva dragostea sfărâmase acel echilibru sănătos şi ne cufunda în nebunie?”

Mersul la mare, este începutul sfârşitului lor. După o ceartă din cauza unui bărbat, Tudor îi face o supriză de împăcare şi o duce la Constantinopol, unde petrec cea mai frumoasă perioadă a lor împreună. Întorcându-se de acolo, Tudor, crezând că s-a îndrăgostit, se supune unui test şi se desparte de ea printr-o scrisoare. Neprimind un răspuns, îi mai scrie una, prin care îi spune că de fapt, ea a fost supusă unui test, pe care nu l-a trecut, distrugând relaţia lor prin atitudinea ei rece. Nu primeşte un răspuns nici a doua oară, aşa că porneşte în căutarea ei în cele din urmă.

Prin sora ei, Tudor îşi găseşte fosta iubită total schimbată şi pe deasupra, însărcinată. Decide că vrea să se însoare cu ea, deşi Mihaela refuză. La stăruinţele surorii ei, Mihaela acceptă.

Destinul îi aduce aşadar din nou împreună, însă dintr-o altă perspectivă. Deşi face tot posibilul să fie ca înainte, Tudor are parte de o atitudine total rece din partea soţiei sale, care pierde şi sarcina. În cele din urmă, crede că este înşelat după ce îşi găseşte soţia la spital. Mihaela fusese implicată într-un accident cu un alt bărbat-cel de la Constantinopol, iar Tudor nu mai are nevoie de nicio explicaţie când se desparte de ea încă o dată, obligând-o însă să se mărite cu amantul ei.

„Îi doream să fie fericită, i-o spusesem pe toate căile, dar cine i-ar fi făgăduit să fie fericită cu altul? Pentru nimic în lume!”

Viaţa ei devine din ce în ce mai grea lângă noul soţ, iar Tudorapare în viaţa lor intenţionat ca fiind îngerul lor şi ajutându-i cu orice. Este peste puterea Mihaelei să suporte bunătatea celui pe care l-a iubit pentru ea şi noul soţ. Se sinucide aşadar, lăsându-i o scrisoare proprietarului dragostei ei, prin care îi va explica fapta ei.

„E parcă un făcut să nu ne dăm seama de valoarea unei fiinţe sau lucru decât după ce-l pierdem.”tumblr_njci39qWtL1sjp2jyo1_500

Nu vă voi spune ce s-a întâmplat de fapt în viaţa celor doi după ce Mihaela povesteşte. Deşi începe cu sfârşitul, cartea are o poveste fascinantă pentru iubitorii acestui gen sau poate melodramatică pentru alţii. Depinde de gusturi. Cele mai frumoase detalii le veţi descoperi dând pagină cu pagină. Bucuraţi-vă de lectură! Cartea rămâne în continuare una dintre preferatele mele şi sper că vă va plăcea şi vouă la fel de mult. 🙂

Anunțuri

Scrisoare de dragoste-Mihail Drumeş

tumblr_n104ldCrmC1sgsemgo1_500

Nu prea pot alege între „Elevul Dima dintr-a şaptea”, „Scrisoare de dragoste” şi „Invitaţie la vals”. Toate trei cred că-mi plac la fel de mult. Mihai Drumeş a creat o legătură între cele trei poveşti de iubire, făcându-le unice una faţă de cealaltă, însă asemănătoare în acelaşi timp.

Povestea lui Dinu şi-a Andei, începe în tren. Ei-doi străini. El-un bărbat inteligent, dornic să o „agaţe” pe ea-o fată frumoasă, de asemenea inteligentă. Un schimb de replici acide, „cu cap”, fiecare dintre ei dorind sa-l domine într-un fel sau altul pe celălalt. Discuţia lor se va termina la subiectul „destin”, Dinu mizând pe acesta pentru a revedea-o pe frumoasa necunoscută.

Timpul trece. Cei doi se gândesc unul la celălat, găsindu-şi porecle în imaginaţia lor. Ghiocela şi Ivar. Se întânesc din pură întâmplare la film, după ce partenerii lor îi lasă baltă în ultimul minut. Să fie oare destinul? Bineînţeles.

Le aflăm povestea de dragoste ce-a urmat din scrisorile Andei către o prietenă  şi din însemnările lui Dinu. Astfel, ajungem să fim cuceriţi de personalitatea Andei şi să fim dezamăgiţi de cea a lui Dinu, care, deşi un bărbat inteligent, crede că fericirea lui poate fi numai lângă o fată bogată şi nu lângă Ghiocela. Cu toate acestea, nu-şi dă seama cât de îndrăgostit este şi dintr-o glumă proastă a unui prieten, doreşte s-o facă a lui.

tumblr_n104ldCrmC1sgsemgo2_500Pe Anda o poate avea numai ca soţie, însă nici atunci în întregime, graţie personalităţii acesteia. Viaţa lor va fi ca o continuă lună de miere, plină de umor, dragoste şi surprize care mai de care. Totul, până într-o zi, când, găsind o fată bogată şi frumoasă pe deasupra, o aruncă pe soţia lui în braţele celui mai bun prieten şi se însoară cu Jebs.

Visul lui se împlineşte însă deşi e foarte sus, se simte ca fiind undeva jos. Deşi are tot ceea ce şi-a dorit dintotdeauna, începe să realizeze cât de mult îi lipseşte Anda. Astfel, devine abătut, trist, aproape bolnav.

tumblr_n104ldCrmC1sgsemgo3_500Destinul însă le va juca o ultimă festă şi-i va pune faţă-n faţă din nou, undeva în lume. Dinu împreună cu Jebs, Anda împreună cu cel în braţele căruia a fost aruncată pentru a se putea scăpa de ea cu o scuză. Va fi o scenă dureros de ironică, Jebs necunoscând povestea dintre cei trei şi prin încântarea ei faţă de Anda şi vărul ei, va provoca numai răni.

Cum se termină povestea? Cu lacrimi, scrisori, rânduri într-un jurnal şi cu doi sinucigaşi la hotel. Din păcate, Drumeş a fost de părere că „marile iubiri care ies din matca obişnuitului, se rezolvă numai prin moarte”. Nu vă voi spune cine a decis că nu mai poate trăi dintre cei patru. Vă las singur să descoperiţi această poveste frumoasă de dragoste. Mult timp după ce veţi fi citit acest roman, veţi purta în suflet schimbul nebunesc de replici dintre Ivar şi Ghiocela, năzdrăvăniile acesteia, cât şi morala romanului: „Banii nu aduc fericirea.” Poate ar fi mai puţine divorţuri în prezent, dacă tinerii s-ar căsători din dragoste şi nu pentru bani.

rose-love-letter

De ce citim?

6c04508162b2a25511533ce90a5efbd6Pentru mulţi cititori pasionaţi, cititul devine de cele mai multe ori un film bun sau mai puţin bun-depinde de caz.

Să citeşti înseamnă să vezi un film cu actori şi locuri prin prisma imaginaţiei tale.

Să citeşti înseamnă să nu fi întrerupt de reclamele publicitare, iar filmul ales să-l poţi vedea oricând, oricum, oriunde.

Să citeşti, înseamnă să înveţi: să scrii şi să vorbeşti în primul rând, despre culturi, despre oameni, despre viaţă.

Să citeşti înseamnă să iei o pauză de la viaţă şi să te refugiezi sufleteşte într-o lume poate mai plăcută.

Să citeşti înseamnă să ai superputerea de a trăi mai multe vieţi într-una.

Să citeşti înseamnă multe: fiecare o face dintr-un motiv anume şi fiecare este cu „filmele” lui. Nu toţi înţeleg treaba cu cititul, fie pentru că au alte pasiuni cu care înlocuiesc sau fie pentru că sunt deja prea intoxicaţi de toate prostiile apărute mai ales pe la Tv. Pe aceştia îi recunoaşteţi întotdeuna uşor însă: sunt cei care dau din gură fără rost, doar ca să se afle în treabă.

Citiţi, oameni buni! Este chiar şi benefic pentru organism. Citiţi ce vă place, iar apoi ceea ce ar şi trebui. Alegeţi „filme” din ce în ce mai bune şi trăiţi vieţi care mai de care mai interesante.

Dama cu camelii: Alexandre Dumas-fiul

george_cukor_a_kamelias_holgy

„Dama cu camelii” de Alexandre Dumas (fiul) este de asemenea una dintre cărţile care merită citite. Este o carte încărcată de sentimente contradictorii, de o tristeţe profundă, de dragoste, mister şi nu numai.

Am putea spune că acţiunea cărţii începe cu finalul acesteia. În expoziţiune este prezentată deshumarea unei foste curtezane (cea mai populară, cunoscută pentru cameliile pe care le purta tot timpul), naratorul întâlnindu-se aparent cu unul dintre bărbaţii care au iubit-o pe răposata Marguerite Gautier cu adevărat, dezinteresat-la o licitaţie. Acesta spune întreaga poveste dintre ei, exact cum a fost.

La început, Marguerite nu i-a acordat prea multă atenţie, fiind o femeie întreţinută, care pe lângă faptul că era o femeie uşoară, mai urmărea şi să aibă în jurul ei bărbaţi care să-i poată oferi lucruri scumpe. Armand Duval, se îndrăgosteşte totuşi de aceasta şi încearcă s-o convingă să renunţe la viaţa ei şi să rămână cu el, care o iubeşte oricum.

Femeia îşi dă seama de toată dragostea lui sinceră, abia când este bolnavă la pat şi află că el s-a interesat şi a avut grijă de ea, de la depărtare, acest lucru deschizând puţin inima ei ferecată.

În acele timpuri însă, în Paris nu era în regulă să existe dragoste între două clase sociale diferite, iar când Marguerite doreşte în sfârşit să renunţe la tot luxul ei din dragoste pentru Armand, tatăl acestuia intervine, convingând-o să dea înapoi, să nu-i strice viaţa fiului său cu trecutul ei.

Este singurul moment în care Marguerite ia o decizie demnă în viaţa ei şi renunţă la Armand, dorind să nu-i păteze cu nimic viaţa şi viitorul. Deşi bolnavă, se reîntoarce la viaţa ei, frângându-i inima celui care o iubeşte. După scurt timp, moare de tuberculoză, lăsând pentru acesta o scrisoare în care-i răspunde la întrebări.

Marguerite este una dintre acele femei, care este judecată pentru viaţa pe care o duce şi care, dacă şi-ar dori să aibă o viaţă normală, nu ar putea datorită mediului social care o va trata întotdeauna rece şi cu dispreţ. Nu mi-a plăcut de ea la început şi am fost una dintre persoanele care i-au pus instantaneu o etichetă…urâtă. Citind pagină cu pagină însă, pot spune că am aflat acele detalii „din culise”, care mi-au schimbat părerea. Marguerite este o biată nefericită care pe lângă că a luat alegerea greşită în viaţă, a mai distrus şi viaţa ei şi a unui om care o iubea, pentru sufletul şi nu trupul ei.

Povestea cărţii este una tristă, profundă, dar merită citită. Reprezintă o poveste de viaţă, o poveste de demult, dar care într-un fel sau altul, are rădăcini şi-n zilele noastre.

” Dragostea adevarata te face intotdeauna mai bun, indiferent de femeia care ti-o inspira.”

Hoţul de cărţi/The book thief-Markus Zusak

hotul-de-carti_1_fullsizePe plan internaţional, o altă carte care face furori este şi „Hoţul de cărţi”, scrisă de autorul Markus Zusak. Subiectul cărţii este realizat din real îmbinat cu ficţiune şi umor de multe ori mai mult negru, făcând însă povestea să fie mai mult decât interesantă pentru publicul  tânăr, dar nu numai.

Acţiunea cărţii se petrece în anul 1939, în bine cunoscuta Germanie nazistă, Liesel-o fetiţă, fiind personajul principal. După o întâlnire cu „Moartea”-văzută ca personaj de asemenea, a fratelui ei mai mic, aceasta fură o carte găsită în zăpadă lângă mormânt („Manualul Groparului”) şi astfel îşi descoperă pasiunea pentru citit.

Tatăl ei fiind „dispărut”, mama ei o va duce la o altă familie care să aibă grijă de ea, iar acolo, tatăl adoptiv o va învăţa să citească. În timp, tânăra Liesel va deveni „Hoţul de cărţi”, salvând multe cărţi din focurile date de nazişti şi furând cu voie, cărţi din biblioteca soţiei primarului. De asemenea va deveni complice la ascunderea unui evreu, lucru destul de întâlnit în acele vremuri grele.

Cartea chiar mi-a plăcut. Are caracter moralizator şi îmbină în mod armonios istoria cu faptele din „culise”, pe care nu le ştie toată lumea. Este o carte pentru toată lumea de unde nu înveţi numai istoria la mod propriu, ci şi partea sentimentală a laturii istorice. Simţi pe pielea ta parcă totul şi trăieşti fiecare sentiment de frică, bucurie, uşurare, tristeţe etc, cu restul personajelor. Este o carte de calitate pe care chiar o recomand tuturor. Dacă totuşi nu vă pasionează cititul dar sunteţi interesaţi, puteţi viziona filmul. 🙂

Singur pe lume-Hector Malot

singur-lume-hector-40824„Singur pe lume” după părerea mea, este unul dintre romanele copilăriei ce nu trebuie trecute cu vederea. Acţiunea cărţii este încărcată de sensibilitate, de real, de emoţie şi de sentimente frumoase arătate în starea lor brută care vor emoţiona cititorul.

Am citit cartea de două ori şi m-a impresionat la fel chiar şi după câţiva ani. Povestea prezintă un băieţel-Remi, crescut de mătuşa Barberin. Când soţul acesteia se întoarce, Remi afla că este adoptat şi din cauza problemelor financiare, este închiriat pentru 40 de franci unei trupe de circ formată din trei câini-Dolce, Capi şi Zerbino, o maimuţică-Sufleţel şi proprietarul lor, Vitalis.

Băiatul va cunoaşte tot ceea ce înseamnă viaţa: bucurie, tristeţe, aventură, sărăcie, bogăţie, pierderea cuiva drag, regăsirea adevăratei familii, iubire şi prietenie.

Viaţa lui este prezentată de-a lungul a mai multor ani, totul maturizându-l treptat. Cel mai triste momente mi s-au părut atunci când Vitalis a murit de frig, când câinii au fost omorâţi de lupi şi când Sufleţel s-a îmbolnăvit. După ce că a dat viaţă personajelor într-o manieră realistică, autorul a făcut ca animalele din carte să fie văzute ca nişte personaje învăluite în cea mai sensibilă ipostază, ajungând astfel rapid la sufletele tuturor.

Cred că orice om se poate regăsi în carte într-un fel sau altul-romanul oferă numeroase situaţii. Niciun copil nu ar trebui să rateze cartea. Şi când spun copil, nu mă refer doar la anumită categorie de vârstă. Copii sunteţi toţi indiferent de vârstă şi tocmai de aceea, nu trebuie să uitaţi acest lucru. „Singur pe lume” e una dintre modalităţile care vă pot reaminti asta. Este una dintre cărţile…de suflet.

Coloana sonoră:

Memoriile unei gheişe-Arthur Golden

973-50-1254-5Bestseller internaţional, numărul 1 în topurile din Europa şi America, vândut în peste 4 milioane de exemplare şi tradus în peste 35 de limbi. Ecranizarea romanului poartă semnătura regizorului Rob Marshall şi a primit în 2006 un premiu Globul de Aur, 3 premii Oscar şi 3 premii Bafta.

Ce este o gheişă? Un obiect al dorinţei. O operă de artă în mişcare. Un actor, un artizan, un entertainer, după tradiţia japoneză. Un tip uman la graniţa clişeului cultural, imposibil de redat în categoriile occidentale. Sau poate doar o femeie care posedă, în cea mai înaltă măsură, rafinamentul artelor lumeşti.

Chiyo, o fată dintr-un sat de pescari, este vandută unei okiya pentru a fi iniţiată în artele gheişelor, după ce mama ei a murit, fiind astfel desparţită de sora ei, care a ajuns într-un loc unde trebuia să se protitueze. Ritualurile seducţiei sunt nenumărate, într-o lume al cărei eşafodaj se sprijină pe culorile unui chimono, pe dezgolirea unei cefe pictate, pe licitarea virginităţii unei adolescente sau pe ţeserea unei intrigi de budoar. Sayuri, pe numele ei de gheişă, ajunge să stăpânească destine, să deţină secrete şi să construiască un imperiu al erotismului ritualic.

Cartea este scrisă după o poveste adevărată, personajul principal dorind ca povestea să apară abia după moartea sa, datorită personajelor mari care apar în istorisire. Romanul impresionează prin subiect şi prin maniera detaliată în care este scris, dezvăluind astfel din „culisele” vieţii de gheişă de la început, până la final. A trecut de asemenea prin etape ca dragostea inevitabilă şi viaţa de înainte şi de după război, care aduce în prim plan schimbările suferite din punct de vedere social şi felul în care decurge totul mai departe.

Personal nu sunt atrasă de cărţile gen, însă „Memoriile unei gheişe” mi-a plăcut în mod special şi chiar cred că este una dintre cărţile cu care nu se pierde timpul citind: îmbină istorie şi cultură, acestea prezentate în stil personal, impresionând astfel cititorul care întotdeauna va fi atras de detaliile din „culise” şi de poveştile scrise după ceva real.

Trailer-ul filmului:

Cireşarii-Constantin Chiriţă

8982117_origCine-i ştie pe Cireşari? Sau poate…cine şi-i mai aminteşte? Puţini din generaţia aceasta. În rest, cred că majoritatea adolescenţilor din generaţiile trecute. Vă mai amintiţi totuşi de ei?

I-am descoperit în clasa a V-a, când în clasă un coleg tot spunea că adoră „Cireşarii” şi că reprezintă cartea lui favorită. L-am auzit spunând asta o dată, de două ori, de trei ori, dar apoi curiozitatea de cititor m-a învins.  Mi-au marcat copilăria într-un mod frumos şi m-au făcut să păşesc in etapa adolescenţei alături de ei, dorindu-mi să fiu mai bună, să arăt toate lucrurile frumoase de care pot fi în stare. Am trăit alături de ei tot felul de emoţii şi am învăţat o dată cu ei ce înseamnă altele. Am râs şi am plâns puţin, recitind de mai multe ori pasajele emoţionate, i-am citit relaxată şi alteori cu sufletul la gură.

I-am îndrăgit pe loc de la primul volum i-am cunoscut pe rând pe Victor ( întotdeauna cu capul pe umeri), pe Maria cea cu cozi negre, pe fratele ei mai mic întotdeauna pus pe şotii, Tic. L-am cunoscut şi pe Ionel care o tot tachina pe Maria, pe Ursu cel puternic , pe Lucia, iubită în secret de Ursu şi pe veselul Dan, gata întotdeauna să destindă atmosfera.

Am crescut cu ei şi le-am fost alături în expediţia din Peştera Neagră (volumul I-„Cavalerii florii de cireş”, apoi am cunoscut-o pe Laura din castelul ei de marmură , de care s-a îndrăgostit Victor (volumul al II-lea-„Castelul fetei în alb”).

În volumul al III-lea, („Roata Norocului”) am învăţat alături de ei din nou câte puţin din tainele jocurilor de noroc şi am dezlegat misterul tanagralelor, într-o nouă vacanţă de vară-de această dată fiind martoră la idila înfiripată între Ionel şi verişoara lui Dan, Ioana.

În volumul al IV-lea („Aripi de zăpadă”), cireşarii, devenind cunoscuţi pentru întâmplările prin care au trecut, şi-au găsit la munte…dubluri – la un concurs de ski unde participau. Aici şi-au făcut noi prieteni, pe Atena şi Tiberiu. Totodată, am stat cu sufletul la gură când au fost atacaţi de lupi, fiindu-mi greu să las cartea din mână neştiind dacă vor fi bine.

Al V-lea volum, „Drum bun, cireşari”, m-a emoţionat până la lacrimi. Simţeam cum  pagină cu pagină şi capitol cu capitol, ceva se termina. Am fost aşadar cu inima alături de ei în ultima lor expediţie la mare, unde au crezut că Marea Neagră ascunde un „Palat de cleştar”.  Nu a fost aşa, însă când au descoperit în sfârşit despre ce era vorba, descoperirea lor a fost una istorică: au scos la suprafaţă o placă de marmură ce aparţinea mormântului poetului Ovidiu din Sulmona.

Au trecut vreo 6 ani de când am citit toate aceste volume, dar epilogul ultimului volum mă impresioneză enorm chiar şi acum când am crescut, de aceea cred că va rămâne pentru totdeauna deosebit în sufletul meu. Constantin Chiriţă l-a scris într-o manieră care emoţionează cititorul şi mai ales copilul care şi-a petrecut un fragment din viaţă alături de dragii cireşari:

EPILOG

Parc-ar fi o amintire dintr-un film văzut de mult, sau care se va vedea cîndva. Prin genele

întredeschise, în acest început de seară cu lumină difuză, parcă se vede mai limpede. Un orăşel,

străzi, un cartier liniştit, un parc, alei strîmte, bănci goale. Vremea e nelămurită. Parcă nu se

petrece totul în timp. Poate că e toamnă, sau ar trebui să fie toamnă, să cadă frunze, să se ridice

în depărtări dîre subţiri de fum din hornuri, să scîrţîie trist pietrişul pe alei, iar florile să se

retragă după ferestre.

Oamenii stau în case, îngînduraţi. Da, sînt îngînduraţi. Poate citesc în cartea deschisă din

mîinile lor rînduri asemănătoare, poate-şi privesc copiii mai liniştiţi, mai cuminţi. Orele se aud

bătînd într-un turn vechi şi sînt răguşite, obosite şi vestesc seara.

În parc, pe o alee, se plimbă singur un tînăr. Se plimbă de multă vreme. Privirile întîlnesc

urmele paşilor vechi. Îşi potriveşte paşii în ele. Parcă ar vrea să se lege de pămînt, să existe. E

trist. Simte că se rupe ceva dintr-însul, ceva ce-i aparţine de mult. Şi vrea cu disperare ca urmele

în care calcă să fie ale lui, să rămînă ale lui. În spatele său răsună o voce:

 ― Bună seara, Victor.

 ― Bună seara, răspunde el, cu spaima că urarea prezice apropierea întunericului care-l va

dizolva. Ar fi vrut să audă „bună dimineaţa”.

Dar nu e nimeni lîngă el, nu e nimeni în faţa lui, în spatele lui. E atît de trist, că nici uimirea

nu-l mai poate atinge. Sau n-o mai poate trăi. A rămas pe loc, ţintuit în urmele unor paşi vechi.

Privirile lui parcă deosebesc totuşi o siluetă în înserare. Sau poate e o oarecare umbră a înserării.

Clatină încet din cap şi spune în şoaptă:

― Dar eu nu vă cunosc, nu v-am văzut niciodată.

 ― Ne cunoaştem de mult, Victor, de la începutul începutului. Nu-ţi aminteşti? Am fost

împreună în Peştera Neagră, am, străbătut împreună saloanele de marmură din Castelul Laurei

tale… Am numit-o împreună „fata în alb”… Am căutat înspăimîntaţi tanagralele celebre ale

oraşului vecin… Am trăit împreună momentele de groază de pe munte: teroarea albă… Am

colindat, împreună, nu de mult, ţărmurile mării în căutarea Palatului de cleştar…

― Dumneavoastră!? Dar nu v-am văzut. Nu v-am văzut nicăieri.

― Cu toate acestea am fost împreună cu voi, printre voi. Pretutindeni şi întotdeauna. Nu vam

lăsat niciodată singuri.

― Aaaa! Acum ştiu cine sînteţi. Cum să vă numesc? Cum să vă spun? Îmi pare atît de rău că

sînt singur, că nu sînt şi ceilalţi aici, împreună cu noi.

― Nu te întrista şi mai mult, Victor. Vor veni şi ceilalţi. Vrei să-i chemăm… Uite-i? Tic a şi

sosit, fără să-l cheme nimeni. Pînă se apropie el, pot să-ţi spun în şoaptă. Mi-e drag, foarte drag.

Numai să nu afle… Să nu-i spui.

― Credeţi că nu ştie… Tic?… Ştie dinainte totul. Sosesc pe rînd toţi: Tic, Ursu, Maria, Dan, Ionel, Lucia, Laura. Şi se apropie şi alţii. Dar de

sînt atît de cuminţi? De ce sînt atît de tăcuţi? Pînă şi Tic, neastîmpăratul, a încremenit cu

zîmbetul neterminat pe faţă.

― Am venit, spun ei. Ne-aţi chemat şi, ca întotdeauna v-am ascultat. Foarte, foarte rar am

făcut altceva decît ceea ce aţi dorit. Probabil că în acele clipe eraţi obosit… Ce se va întîmpla cu

noi?

― De cîte ori am auzit întrebarea aceasta, dragii mei!… Am vrut să discutăm… Înainte de…

― Înainte de… ?

― Înainte de a ne despărţi…

Parcă totul se dizolvă în întuneric. Nu se mai vede nimic. Nici aleea, nici parcul, nici

orăşelul. Se aud numai vocile lor.

― Ne despărţim? Trebuie neapărat să ne despărţim? Din păcate noi nu putem face nimic.

Trebuie să ne supunem. Dar ne doare cumplit despărţirea.

― Şi pe mine. Poate chiar mai mult.

― Ştim. Pentru că o simţim prin dumneavoastră… Deci n-o să mai fim. Nici Tic, nici Ursu,

nici Victor… Nimeni, nimeni… Dar prietenii noştri, ce vor spune prietenii noştri?… Ştiţi că avem

prieteni?

― Prietenii voşti?! Dar ei există în voi… Aşa cum sînt. Sau aşa cum vor să fie… au fost şi ei

cu voi… Ştiţi, nu-i aşa?

― Ştim. Dar ce vor spune? Oare îi veţi convinge?

― De aceea v-am chemat aici. Ca să ne despărţim în faţa lor. Pentru că, la urma urmei, ei

hotărăsc viaţa voastră.

― Mă lăsaţi fără ei? Dar eu nu mai sînt nimic fără ei. Sînteţi crud. Sînteţi singurul om pe

care nu l-am putut cuceri. Tocmai dumneavoastră!

― Trebuie să ne despărţim, dragul meu Ticuşor. E tîrziu.

Noaptea se făcu şi mai groasă, şi mai adîncă. Nu se mai vedea nimic.

― Acuşi se vor aprinde luminile şi viaţa va erupe pretutindeni. Se vor vedea oraşe, case,

pămînturi, copaci, flori, culori. Şi se vor vedea oameni. Viaţa curge, dragi cireşari. Nu ştiu cine

dintre voi spunea: Sîntem o clipă din imaginaţia lumii… Acum ne despărţim, la fel cum ne-am

întîlnit, în liniştea unei nopţi. Poate că vă veţi duce la prietenii voştri. Şi simt nevoia să vă spun

cu toată dragostea, în faţa lor: Drum bun, cireşari!

Cireşarii ar fi vrut să răspundă altceva. Dar nu izbutiră decît să repete aceeaşi urare,

adunîndu-şi şoaptele într-un cor duios:

― Drum bun!

Sfîrşit

― Ce se întîmplă cu mine? Parcă m-aş întuneca… Nu vreau! Eu în locul dumneavoastră aş mai

găsi o vacanţă, aş mai găsi un loc necercetat… Dac-aţi şti cît v-am iubit!…

― Iar începi, Ticuşorule? Nu înţelegi că nu mai sîntem în carte?…

 

 

Persepolis-Marjane Satrapi

362876„Persepolis” de Marjane Satrapi, mi-a fost recomandată de o prietenă şi a devenit una dintre cărţile pe care le recomand cu drag şi altora.

Romanul prezintă viaţa lui Marjane Satrapi (copilăria pe care autoarea şi-a petrecut-o la Teheran într-o familie cu convingeri de stânga  implicată în mişcări politice încă de dinainte de Revoluţia Iraniană, totul fiind  repovestit prin prisma propriei experienţe, conflictul dintre Irak şi Iran, anii petrecuţi la liceu în Viena, revenirea în Iran şi plecarea definitivă în Franţa), dezvăluind detalii importante mai ales despre femeile musulmane.

La prima vedere, poate nu atrage atenţia prin subiect, însă maniera în care este scrisă –o bibliografie transpusă în benzi desenate, dar şi stilul autoarei –  va face cititorul să dorească să afle mai mult. Nu am avut printre preferinţe până acum autobiografiile sau lecturile cu temă istorică (în afara celor despre Germania nazistă), însă această carte mi-a captat atenţia imediat, dându-mi oportunitatea de a „pătrunde” într-o altă lume, mai puţin interesantă poate pentru unii.

Câteva păreri:

Inclus în toate listele de „lecturi obligatorii” când vine vorba de romane grafice, Persepolis s-a vândut în peste două milioane de exemplare şi a fost de mai multe ori premiat la prestigiosul Festival de Benzi Desenate de la Angoulême (Franţa), iar în Spania a fost recompensat pentru mesajul antifundamentalist. Transformat într-un lungmetraj de animaţie, ai cărui coregizori au fost chiar Satrapi şi artistul Vincent Paronnaud, Persepolis a primit în 2007 Premiul Juriului la Cannes, fiind nominalizat şi la Oscaruri. (Editura Art)

Memoriile unei maturizări în Iranul revoluţionar, Persepolis aruncă o privire fără egal într-un mod de viaţă aproape necunoscut şi greu accesibil. Satrapi a ales să-şi spună remarcabila poveste într-o minunată carte de benzi desenate, unică şi indispensabilă. Îşi lasă o senzaţie ciudată, ca şi când ai citi un mesaj trimis într-o sticlă de un naufragiat.  Time

O carte de un farmec nebun. Vocea lui Satrapi, la fel ca şi grafica, nu fac decât să comunice, asemenea unei scrisori primite de la un prieten, un prieten minunat în cazul de faţă: onest, plin de voinţă, amuzant, tandru, impulsiv. La sfârşit, ţi-e greu să-ţi iei rămas bun.   The New York Times Book Review

Deoarece părerile sunt împărţite, nu va putea fi pe placul tuturor, dar consider că este una dintre cărţile care merită încercate.

Dacă doriţi să vă faceţi o idee mai pronunţată, vizionaţi trailer-ul cărţii:

Fifty Shades of Grey-Cele 50 de umbre ale lui Grey

7553263_f496Pe plan internaţional, o altă carte care face senzaţie, este şi Fifty Shades of Grey sau „Cele 50 de umbre ale lui Grey”. Vorbindu-se atât de mult despre ea şi văzând cum trece din mână în mână, făcând persoane pe care ştiam că nu le pasionează cititul să nu o lase din mână, am devenit interesată şi am citit şi eu trilogia, ca orice cititor interesat să fie la curent cu tot ceea ce este nou.

Da. Cuvintele care ar putea descrie cel mai bine această carte ar fi,”Uaaau…ce-i asta?”. Cartea este una erotică, părând să îmbine în trei volume toate cărţile Sandrei Brown plus o idee bine accentuată de sado-masochism. Cărţile sunt pline de scene şi dialoguri nu tocmai ortodoxe, extrem de vulgare uneori, care dacă la început m-au făcut să mă simt total ruşinată sau indignată, apoi, prin repetarea lor m-au plictisit, făcându-mă să dau pagina mai departe. Un lucru te poate surprinde o dată, te poate face interesat a doua oară, dar repetat la infinit, nu mai atrage cu nimic.

O dată cu apariţia cărţii, au apărut bineînţeles şi taberele pro şi contra. De ce ai fi contra acestei cărţi? Eu una, sunt contra acestui limbaj dur, contra viziunei sado-maso care după părerea mea deformează percepţia celor care încă mai visează la acea dragoste adevărată şi pură, pe care o întâlneşti o dată-n viaţă sau a celor care au anumite principii dobândite prin educaţia de acasă.Totuşi, nu sunt doar contra acestor lucruri care m-au făcut să mă simt de cele mai multe ori incomod şi nu doar datorită acţiunii cărţii, ci şi a tuturor oamenilor care, luându-se după aparenţe şi bazându-se doar pe gusturile lor, au grijă să-l facă pe cel care citeşte, să vrea să se ascundă undeva cu cartea asta de ruşine să nu fie văzut. De ce să-ţi fie ruşine? Că ai curaj să încerci o carte deşi poate reprezintă prostia întruchipată, scrisă de o femeie posibil obsedată sexual? Oricât de stupid ar părea, cartea poate avea un caracter moralizator, oferind o lecţie de viaţă. Ce anume, vă întrebaţi?

Primul volum reprezintă genul de aventură, creându-se între personaje acea antiteză de tip angelic/demonic, suplimentar adăugându-se un contract, reguli ciudate şi tipul de bărbat-magnet, fatal, dar cu probleme mari la mansardă, la care visează toate femeile.

Volumul al doilea prezintă legătura emoţională care s-a format între personaje, mai exact între Anastasia şi Grey, în ciuda tuturor lucrurilor mai puţin normale am putea spune, care s-au întâmplat.

Volumul trei le îmbină pe primele două, de această dată, Anastasia încercând să-l ajute pe Grey să scape de „demonii” lui, care îi răneau pe amândoi atât pe plan fizic, cât şi psihic.

Care e caracterul moralizator de aici? Deşi ar părea clişeu la prima vedere, poate faptul că dragostea adevărată ne poate scăpa de „demonii” pe care într-un fel sau altul, fiecare dintre noi îi avem (un trecut nu tocmai potrivit, gelozie exagerată etc). Ne poate schimba, ne poate face să ne dorim să fim mai buni, potriviţi şi cât mai compatibili cu partenerul de viaţă.

Sunt totuşi  sunt şi de partea celor pro. De ce? Pentru că dacă privim dincolo de aparenţele atât de evidente şi nu citim doar printre rânduri, cartea are acolo, undeva şi o poveste romantică, plină de momente inedite şi un personaj masculin care poate ajunge idealul oricărei femei (depinde acum de criteriile după care se ia respectiva: bani, aspect fizic sau dragoste adevărată, plan psihic), pentru că Christian Grey, deşi am putea spune că este un ciudat, un sado-masochist şi aşa mai departe, se justifică până la urmă a fi un om bun, capabil să iubească, să facă o femeie fericită prin „acel ceva” pe care fiecare dintre noi îl caută pretutindeni pentru a fi fericită şi să aibă în el, spune cartea „50 de umbre”.

Sunt pro, dar şi contra acestei cărţi, iar motivele mele sunt specificate mai sus. Deşi a devenit un best-seller pe plan internaţional, calitatea cărţii lasă de dorit după părerea mea şi cred că singurul lucru care mă va face să ştiu în ce tabără rămân este filmul care urmează să apară în curând.

Dacă doriţi să vedeţi trailer-ele şi să aflaţi detalii despre film:

https://jurnaldewk.wordpress.com/2015/01/24/fifty-shades-of-grey2015/

Mozaic profan

Fa ce simti si iubeste la infinit

Blogul Oramea

Citește. Înțelege. Visează. Speră.

brigittacalatoreste

Cred cu tărie că în viața asta rămânem doar cu ce am visat, cu ce am iubit și cu cât am călătorit…

Stilul Meu Natural

Campania Stilul Meu Natural "Cinci porţii de legume, fructe sau suc de fructe"

Joaca de-a cuvintele

Nu am multe de spus, dar am atatea de scris.

roxanaaaaaaaa

A fine WordPress.com site

Catalin Petrovici

♔ ♊ - ♢ ♤ ♡ ♧ mente aperta ♢ ♤ ♡ ♧ - ♪ ♬♫ ♪ ♩ ♬

ingerulrafael

Biserica gandurilor mele, revarsata in cuvinte sincere.

Andra Puiu

"A man who wants something will find a way. A man who doesn't will find an excuse. "

Juliacastorp's Blog

Studii de dans macabru

MM's Blog

The best gift you are ever going to give someone— the permission to feel safe in their own skin. To feel worthy. To feel like they are enough. — Hannah Brencher

BLOG SIMPLU

despre trai. real, doar uneori imaginar

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Thea

,,Who are you when no one is watching ?''