Monthly Archives: Ianuarie 2015

Persepolis-Marjane Satrapi

362876„Persepolis” de Marjane Satrapi, mi-a fost recomandată de o prietenă şi a devenit una dintre cărţile pe care le recomand cu drag şi altora.

Romanul prezintă viaţa lui Marjane Satrapi (copilăria pe care autoarea şi-a petrecut-o la Teheran într-o familie cu convingeri de stânga  implicată în mişcări politice încă de dinainte de Revoluţia Iraniană, totul fiind  repovestit prin prisma propriei experienţe, conflictul dintre Irak şi Iran, anii petrecuţi la liceu în Viena, revenirea în Iran şi plecarea definitivă în Franţa), dezvăluind detalii importante mai ales despre femeile musulmane.

La prima vedere, poate nu atrage atenţia prin subiect, însă maniera în care este scrisă –o bibliografie transpusă în benzi desenate, dar şi stilul autoarei –  va face cititorul să dorească să afle mai mult. Nu am avut printre preferinţe până acum autobiografiile sau lecturile cu temă istorică (în afara celor despre Germania nazistă), însă această carte mi-a captat atenţia imediat, dându-mi oportunitatea de a „pătrunde” într-o altă lume, mai puţin interesantă poate pentru unii.

Câteva păreri:

Inclus în toate listele de „lecturi obligatorii” când vine vorba de romane grafice, Persepolis s-a vândut în peste două milioane de exemplare şi a fost de mai multe ori premiat la prestigiosul Festival de Benzi Desenate de la Angoulême (Franţa), iar în Spania a fost recompensat pentru mesajul antifundamentalist. Transformat într-un lungmetraj de animaţie, ai cărui coregizori au fost chiar Satrapi şi artistul Vincent Paronnaud, Persepolis a primit în 2007 Premiul Juriului la Cannes, fiind nominalizat şi la Oscaruri. (Editura Art)

Memoriile unei maturizări în Iranul revoluţionar, Persepolis aruncă o privire fără egal într-un mod de viaţă aproape necunoscut şi greu accesibil. Satrapi a ales să-şi spună remarcabila poveste într-o minunată carte de benzi desenate, unică şi indispensabilă. Îşi lasă o senzaţie ciudată, ca şi când ai citi un mesaj trimis într-o sticlă de un naufragiat.  Time

O carte de un farmec nebun. Vocea lui Satrapi, la fel ca şi grafica, nu fac decât să comunice, asemenea unei scrisori primite de la un prieten, un prieten minunat în cazul de faţă: onest, plin de voinţă, amuzant, tandru, impulsiv. La sfârşit, ţi-e greu să-ţi iei rămas bun.   The New York Times Book Review

Deoarece părerile sunt împărţite, nu va putea fi pe placul tuturor, dar consider că este una dintre cărţile care merită încercate.

Dacă doriţi să vă faceţi o idee mai pronunţată, vizionaţi trailer-ul cărţii:

Cei mai iubiţi

5fce5c8c9095dd68645aea6300260556Am fost întotdeauna o familie normală. Ce înţeleg prin normal? Mamă, tată şi un frate mai mic pe care dădeam vina când se întâmpla ceva, ori care îmi scotea peri albi uneori. Nu suntem nici prea-prea, nici foarte-foarte. Depinde cum o iei tu, pentru că eu îi văd ca fiind o familie minunată. Mama şi tata se iubesc, deşi ca-n toate familiile, se mai ceartă. Nu au uitat de sărut, nu au uitat să râdă, să glumească şi să se tachineze în stilul ăla…adolescentin şi frumos. Fratele, un şmecher şi jumătate. Hahaha! Notele lui nu sunt numai de 10, dar după ce am terminat şcoala, am realizat că notele nu reflectă realitatea. Că nu te ajută cu nimic deosebit în viaţă. Văd atâţia cu diplome, numai cu note mari, dar când ies în lume, nu sunt în stare să lege două vorbe. Nu sunt în stare să se descurce dacă sunt lăsaţi singuri, nu ştiu să facă lucruri atât de banale. Se cred oameni culţi, oameni cu carte…dar vai de ei! Îmi văd fratele tranformându-se de la o zi la alta într-un bărbat frumos. Frumos prin ce? Prin faptul că părinţii se pot baza pe el. Prin faptul că dacă ar rămâne singur pentru o perioadă, el ar ştii ce ar trebui să facă. Se face frumos prin fiecare lucru bun pe care-l face, prin fiecare dată când luptă pentru adevăr atunci când se simte neîndreptăţit şi aduce argumente peste argumente spre disperarea unora, prin fiecare dată când nu se lasă călcat în picioare de …NIMENI. Poate nu procedează corect întotdeauna, dar cine sunt oamenii să judece? E vreunul care nu a greşit niciodată? Nu! – şi apoi, el este tânăr, iar noi suntem lângă el să-l îndrumăm spre ceea ce e bine. Sunt mândră de el, da!

De ce am început dintr-o dată să scriu despre familia mea? Faptul că am avut parte de cea mai frumoasă supriză din partea lor săptămâna aceasta…

O zi obişnuită de marţi. Am venit de la facultate obosită, flămândă, fără vlagă. O zi atât de banală aparent, până când m-a sunat mama.

„-Eşti acasă?

(Ciudată întrebare din partea mamei, eu fiind plecată din ţară.)

-Da…?!

-Uită-te pe geam! Ieşi la uşă!” A strigat entuziasmată.

Cred că mii de fluturi mi-au inundat stomacul când am deschis uşa. Tatăl meu aştepta emoţionat în faţa uşii cu nişte pachete pline lângă el. Telefonul i l-am aruncat lui R.şi am sărit pe tata uitând că e obosit de pe drum şi vorba aia…îl doare spatele, are o vârstă. Sunt plecată la facultate în străinătate de aproape jumătate de an şi abia aici mi-am dat seama cât de mult valorează familia pentru mine. Fiecare aniversare pierdută, fiecare sărbătoare, m-a făcut să-i apreciez şi să-mi dau seama de cât de importaţi sunt.

Tata avea lacrimi în colţurile ochilor, dar a fost bărbat până la capăt şi nu a trădat prea multe emoţii. Mi s-a părut parcă dintr-o dată atât de micuţ, parcă atunci a fost prima oară când i-am văzut tâmplele încărunţite de nopţile nedormite, de grijile avute şi uşoarele riduri de sub ochi de la oboseala acumulată datorită serviciului şi a trecerii timpului.

Eram atât de bucuroasă să-l văd, să-l ating şi să-l aud, încât nu mai ştiam nici cum mă cheamă. Treceam de la un subiect la altul, încercam să-i spun câte şi mai câte, i-am arătat oraşul puţin, l-am îmbrăţişat şi l-am privit aşa cum nu l-am privit niciodată: cu totul sufletul meu de copil. Nu a stat mult, a trebuit să-şi continue drumul. Am desfăcut pachetele pregătite de mama cu toată inima ei. Ştiu că le-a pregătit cu drag, pentru că e cea mai bună mamă „evăr” şi nu doar pentru asta. Se mai adaugă şi faptul că suntem prietene, discutăm, îmi dă cele mai bune sfaturi, pentru fiecare dată când mă caută îngrijorată ştiind că nu sunt bine, pentru fiecare „te iubesc” pe care mi-l spune şi pentru fiecare dată când îmi spune că abia aşteaptă să ajung…ACASĂ. E mamă. Despre mame s-ar putea scrie cărţi, atât de multe sunt de spus despre ele.

Tata l-a plăcut pe R! Tananananaa! În sfârşit un prieten pe care-l place. Taţii de fete, sunt atât de iscoditori şi atât de mult mai tachinează, Doamne! Dar e de la sine înţeles. Sunt protectorii noştri, ştiu ei ce ştiu când ne spun: „Eu ca tine am fost, tu ca mine nu ai fost!”… A fost o chestie în plus care m-a făcut să mă simt cumva..liniştită sufleteşte.

Îmi pare rău că nu i-am văzut pe toţi. Că nu i-am strâns în braţe aşa cum merită, dar prin tata am trimis o mică parte din mine fiecăruia. Chiar şi bunicilor atât de bătrâni, pe care Doamne-Ajută să-i prind în viaţă când mă întorc.

Mi-e foarte dor de voi! A trecut jumătate de an de când am plecat, dar sper să nu treacă tot atât de mult până când mă voi putea întoarce. Vă iubesc!

Fifty Shades of Grey-Cele 50 de umbre ale lui Grey

7553263_f496Pe plan internaţional, o altă carte care face senzaţie, este şi Fifty Shades of Grey sau „Cele 50 de umbre ale lui Grey”. Vorbindu-se atât de mult despre ea şi văzând cum trece din mână în mână, făcând persoane pe care ştiam că nu le pasionează cititul să nu o lase din mână, am devenit interesată şi am citit şi eu trilogia, ca orice cititor interesat să fie la curent cu tot ceea ce este nou.

Da. Cuvintele care ar putea descrie cel mai bine această carte ar fi,”Uaaau…ce-i asta?”. Cartea este una erotică, părând să îmbine în trei volume toate cărţile Sandrei Brown plus o idee bine accentuată de sado-masochism. Cărţile sunt pline de scene şi dialoguri nu tocmai ortodoxe, extrem de vulgare uneori, care dacă la început m-au făcut să mă simt total ruşinată sau indignată, apoi, prin repetarea lor m-au plictisit, făcându-mă să dau pagina mai departe. Un lucru te poate surprinde o dată, te poate face interesat a doua oară, dar repetat la infinit, nu mai atrage cu nimic.

O dată cu apariţia cărţii, au apărut bineînţeles şi taberele pro şi contra. De ce ai fi contra acestei cărţi? Eu una, sunt contra acestui limbaj dur, contra viziunei sado-maso care după părerea mea deformează percepţia celor care încă mai visează la acea dragoste adevărată şi pură, pe care o întâlneşti o dată-n viaţă sau a celor care au anumite principii dobândite prin educaţia de acasă.Totuşi, nu sunt doar contra acestor lucruri care m-au făcut să mă simt de cele mai multe ori incomod şi nu doar datorită acţiunii cărţii, ci şi a tuturor oamenilor care, luându-se după aparenţe şi bazându-se doar pe gusturile lor, au grijă să-l facă pe cel care citeşte, să vrea să se ascundă undeva cu cartea asta de ruşine să nu fie văzut. De ce să-ţi fie ruşine? Că ai curaj să încerci o carte deşi poate reprezintă prostia întruchipată, scrisă de o femeie posibil obsedată sexual? Oricât de stupid ar părea, cartea poate avea un caracter moralizator, oferind o lecţie de viaţă. Ce anume, vă întrebaţi?

Primul volum reprezintă genul de aventură, creându-se între personaje acea antiteză de tip angelic/demonic, suplimentar adăugându-se un contract, reguli ciudate şi tipul de bărbat-magnet, fatal, dar cu probleme mari la mansardă, la care visează toate femeile.

Volumul al doilea prezintă legătura emoţională care s-a format între personaje, mai exact între Anastasia şi Grey, în ciuda tuturor lucrurilor mai puţin normale am putea spune, care s-au întâmplat.

Volumul trei le îmbină pe primele două, de această dată, Anastasia încercând să-l ajute pe Grey să scape de „demonii” lui, care îi răneau pe amândoi atât pe plan fizic, cât şi psihic.

Care e caracterul moralizator de aici? Deşi ar părea clişeu la prima vedere, poate faptul că dragostea adevărată ne poate scăpa de „demonii” pe care într-un fel sau altul, fiecare dintre noi îi avem (un trecut nu tocmai potrivit, gelozie exagerată etc). Ne poate schimba, ne poate face să ne dorim să fim mai buni, potriviţi şi cât mai compatibili cu partenerul de viaţă.

Sunt totuşi  sunt şi de partea celor pro. De ce? Pentru că dacă privim dincolo de aparenţele atât de evidente şi nu citim doar printre rânduri, cartea are acolo, undeva şi o poveste romantică, plină de momente inedite şi un personaj masculin care poate ajunge idealul oricărei femei (depinde acum de criteriile după care se ia respectiva: bani, aspect fizic sau dragoste adevărată, plan psihic), pentru că Christian Grey, deşi am putea spune că este un ciudat, un sado-masochist şi aşa mai departe, se justifică până la urmă a fi un om bun, capabil să iubească, să facă o femeie fericită prin „acel ceva” pe care fiecare dintre noi îl caută pretutindeni pentru a fi fericită şi să aibă în el, spune cartea „50 de umbre”.

Sunt pro, dar şi contra acestei cărţi, iar motivele mele sunt specificate mai sus. Deşi a devenit un best-seller pe plan internaţional, calitatea cărţii lasă de dorit după părerea mea şi cred că singurul lucru care mă va face să ştiu în ce tabără rămân este filmul care urmează să apară în curând.

Dacă doriţi să vedeţi trailer-ele şi să aflaţi detalii despre film:

https://jurnaldewk.wordpress.com/2015/01/24/fifty-shades-of-grey2015/

Fluturi-Irina Binder

Fluturi-Irina-BinderÎntre noi ,cititorii, cărţile precum şi părerile despre cărţi circulă destul de repede, aşa că nu am putut să nu observ cât de controversată este cartea „Fluturi”, a Irinei Binder. Am citit ambele volume şi mi-au plăcut. Scrie frumos, iar povestea ei se pare că este ceva personal, ceva ce chiar i s-a întâmplat. Şi chiar dacă nu ar fi aşa, care este problema? Orice om are dreptul să scrie ce doreşte inima lui. Cartea relaxează, te face să iei o pauză de la toate şi te duce cu gândul la viaţă în general. De asemenea însă, am observat oameni care deşi nu au citit ambele cărţi până la final, şi-au dat cu părerea fiind nişte critici după părerea mea, prea duri. E ok să ceri părerea cuiva înainte de a face ceva, dar asta nu înseamnă că nu ar trebui să şi încercăm dacă părerile nu sunt pozitive. Până la urmă, suntem cu toţii diferiţi, din fericire.

Ambele volume se bazează pe viaţa Irinei, de-a lungul firului narativ principal în care este prezentată viaţa ei alături de Robert şi Matei, fiind reliefate de asemenea şi momente marcante din viaţa ei: moartea tatălui, moartea unui iubit, o parte din copilărie mai puţin fericită alături de oameni străini, moartea unei prietene, momentele petrecute alături de un domn profesor în vârstă, precum si multe alte momente cheie în existenţa ei. Acţiunea cărţii se desfăşoară de-a lungul a mai multor ani şi se bazează în principal, pe povestea de dragoste înfiripată între ea şi Robert. Planul secundar însă, îl complică pe cel principal, aşa că povestea ei va fi plină de piedici, obstacole, clipe frumoase şi aş putea spune totodată, clipe de coşmar.

Îi urmăresc pagina de Facebook cât şi blogurile şi observ că pe cât de iubită este de către fanii ei, pe atât de atacată în cel mai rău mod cu putinţă. Femeia asta a spus clar că e povestea ei, că nu este o profesionalistă sau ceva, deci nu cred că ar trebui să se spună că nu merită citită. „Fluturi” e pe primul loc în ţară de ceva timp, deci e logic că nu a scris atât de rău pe cât se spune. Cărţile ei sunt pline de învăţături de la tatăl ei, care pe mine personal, m-au făcut să văd viaţa cu alţi ochi.

Nu vreau să par apărătoarea ei sau o persoană linguşitoare. Sunt neutră până la urmă, pentru că-mi place ca un lucru să fie drept. Părerea mea se poate aplica la oricare altă carte despre care vrem o părere. Lucrul pe care-l admir la ea, mai mult decât ceea ce a scris şi scrie şi mai mult decât femeia care este, este faptul că-n zilele de astăzi, a avut curaj, a luptat, a reuşit să publice, şi a fost şi pe primul loc cu cartea ei, ceea ce nu mi se pare un lucru atât de uşor. Pe mine una, m-a molipsit şi mi-a dat curaj să fac ceea ce-mi place, să scriu şi să arăt ceea ce scriu, fără să mă tem de posibilele critici ce vor urma. Până la urmă, părerile sunt împărţite iar gusturile…nu se discută. 🙂

Cine eşti?

129f6a26bccae0c1f91f0ecb4bed2c9bCine eşti la sfârşitul zilei? Cine eşti de fapt după ce în sfârşit ai un moment cu tine, când te poţi relaxa în sfârşit, iar apa îţi curăţă de pe faţă toate momentele mai puţin bune ale zilei? Cine eşti când îţi îndepărtezi ultima urmă de machiaj care ţi-a mascat toate cutele apărute de la supărări de pe chip? Cine eşti când te priveşti în oglindă şi vezi cearcănele de la oboseală? De la oboseală fizică, pentru că ai muncit. Da! Ai avut grijă de casă, ai fost la serviciu, ori ai învăţat de nebună pentru şcoală…Sau de la oboseală psihică, pentru că ţi-ai făcut griji, te-ai supărat, ai plâns, te-ai certat. Sunt cearcăne de oboseală. De femeie care la sfârşitul zilei se transformă înapoi în Cenuşăreasă, ca să-şi reîncarce bateriile pentru a doua zi, când începe ziua impunând respect prin graţia cu care rezolvă şi trece de orice piedică.

Cine eşti când îţi priveşti ochii? Eşti o fetiţă. Eşti fetiţa părinţilor tăi, eşti fetiţa partenerului de viaţă care trebuie să aibă grijă de tine, eşti fetiţa care ştii că eşti în sufletul tău. Vezi aceeaşi ochi cunoscuţi, în care te-ai privit de atâtea ori, punându-ţi întrebări despre trecut, prezent şi viitor. Îţi priveşti ochii care au văzut atât de multe şi deşi sunt la fel, îi simţi schimbaţi. Îi simţi mai maturi, mai…altfel.

Cine eşti când îţi aşezi corpul obosit de frământările zilei, în patul atât de odihnitor? La ce te gândeşti când somnul nu te ia datorită gândurilor ce te frământă? Ce visezi când de oboseală somnul te ia instantaneu? În sufletul tău eşti aceeaşi dintodeauna. Eşti cea care te ştii. În afara sufletului tău eşti un copil, o tânără, o femeie sau poate o mamă.

Când ai făcut ultima dată ceva care să-ţi placă ţie? Când ţi-ai cumpărat ciocolata preferată, ca s-o savurezi liniştită în faţa filmului preferat, fără să fi întreruptă? Când te-ai răsfăţat ca o regină ce eşti şi ţi-ai făcut o bucurie măruntă dar vitală pentru inima ta, în caz că alţii au uitat de sufletul tău care are nevoie să fie răsfăţat, iubit, alintat?

Te trezeşti. Este o nouă zi. Este timpul să te transformi din nou şi să arăţi cum treci cu măiestrie de toate piedicile. Poate la finalul zilei vei plânge. Asta nu te face mai slabă. Până la urmă, femeia învinge TOT…apoi plânge. Este o nouă zi, da! Ai grijă de toţi, toate, tot, dar în special…de fetiţa din tine. 🙂

Poveste cu fluturi

ffCa orice fluture, a aşteptat ziua în care avea să iasă din cocon şi să-şi arate aripile tuturor. Să zboare, să viseze şi să ajungă pe culmile victoriei. Spre deosebire de alţi fluturi însă, Fluturele-de-Zi a scăpat de coconul lui mult mai greu decât ceilalţi, dar când acest lucru s-a întâmplat şi şi-a deschis aripile, senzaţia de bucurie, nu a durat mult cum se aştepta. Dintr-o  dată s-a simţit neprotejat, trist şi parcă singur, într-o mulţime de fluturi.

Ştia că de unii fluturi trebuie să se ferească. Nu toţi sunt atât de frumoşi precum le sunt aripile. Ştia că trebuie să se ferească de lumini, să nu se lase atras de strălucire, oricât de magic şi nemaipomenit i s-ar părea totul. Credea că ştie că nu totul înseamnă ceea ce pare. Era sigur pe el şi pe lucrurile în care a crezut dintotdeauna.

La un moment dat însă, s-a îndrăgostit fără să-şi dea seama şi asa cum se întâmplâ de când lumea, s-a îndrăgostit de cine nu trebuia: un Fluture-de-Noapte. Era un fluture mare, puternic, sigur pe sine, iar aura misterioasă ce-l înconjura era pe cât se putea de atractivă. Au ieşit, s-au împrietenit, totul părea minunat, regulile nu mai aveau niciun sens. Era nebun după fluturele nopţii, iar acel fluture părea să-i împărtăşească sentimentele.

Totul a decurs bine, până într-o zi…

-Eşti laş dacă nu ai curaj să te apropii de foc…

-Mă voi arde…Ştii asta foarte bine.

-Eşti atât de laş…De parcă nu ai făcut deja destule…

Dorind să-i demonstreze că nu este aşa cum spune, s-a aventurat în foc fără să mai stea pe gânduri, însă cu cât se apropia mai mult, cu atât mai mult îşi amintea de familie, de prietenii de altădată, de principiile lui. Aşa că pe ultima sută de metri s-a ferit. O părticică din aripă din păcate s-a ars, iar Fluturele-de-zi a simţit că nu ar mai putea fi niciodată la fel.

Aşa păţim zi de zi. Ne dorim să creştem, să plecăm de acasă, de unde suntem în siguranţă şi să plecăm în lumea largă. De cele mai multe ori, greşim din nefericire drumul pe care-l alegem şi de aceea nu vom mai fi niciodată la fel, pentru că datorită unor persoane nepotrivite nouă, bucăţele din inima noastră vor rămâne întotdeauna pe drumuri greşite…

Învaţă să apreciezi

23f251f66f29dc20a97f18898100ed87Priveşte în jur. Dar priveşte ca să şi înţelegi. Priveşte dincolo de ceea ce poate vedea oricine. Priveşte până vei vedea esenţialul. Învaţă să dezlegi adevăratul sens dintr-o intenţie, vorbă sau faptă.

O persoană care se simte apreciată va face mereu mai mult decât te aştepţi. Va căuta întotdeauna să te facă fericit/ă, pentru că va ştii că tu vezi şi apreciezi asta. Faptul că vei primi o floare, o dată, de două ori, de trei ori şi aşa mai departe, nu va fi pentru că este o persoană exagerat de politicoasă sau pentru că ţi se cuvine ţie atât de mult. La fel şi o surpriză drăguţă, la fel când eşti aşteptat/ă cu masa caldă când vii obosit/ă de undeva şi fără prea multă vlagă. La fel când eşti bolnav şi se trezeşte noaptea să verifice dacă eşti bine. La fel când face ceva ce ar fi trebuit să faci tu, atunci când te simţi rău. La fel şi când te surprinde cu lucruri banale despre tine, de care credeai că a uitat. La fel şi când îţi ştie tabieturile, lucrurile preferate. Lucrurile astea nu se întâmplă…doar aşa, deşi implică şi câte puţin din motivele spuse mai sus.  Se întâmplă mai ales pentru că la bază există sentimente frumoase, sentimente de dragoste, prietenie. O persoană care să facă astfel de lucruri pentru noi, nu găsim oriunde. Nu găsim oriunde o astfel de mamă, un astfel de tată, frate, soră, iubit/ă, prieten/ă. De aceea, dacă avem o astfel de persoană, ar trebui s-o apreciem, s-o iubim şi să-i mulţumim că există în viaţa noastră deşi nu merităm întotdeauna. Ar trebui să ne oprim puţin din a fi preocupaţi de probleme şi de viaţă în special şi să privim totul într-o altă manieră. Să luăm „persoana noastră specială” în braţe şi să-i mulţumim. Să încercăm să-i facem viaţa la fel de frumoasă şi de uşoară uneori, pe cât ne face nouă. Ar merita, nu?

La acest capitol, mă consider norocoasă. Nu aş vrea să mă laud faţă de cei care poate sunt mai puţin norocoşi. O spun doar pentru cei care-mi fac mie viaţa mai frumoasă zi de zi, ca să fie conştienţi de faptul că apreciez tot ceea ce fac pentru mine. O spun pentru prietenul meu care are grijă de mine şi se străduieşte să mă facă fericită, o spun pentru familia mea care se interesează mereu să-mi fie bine, care mă poartă mereu în gând, care are mereu o vorbă pentru mine şi care mă aşteaptă cu drag înapoi acasă. Mulţumesc şi…vă iubesc!

Topul meu de 25 de cărţi preferate

Îmi place foarte mult să citesc, de aceea am şi citit foarte mult când mi-a permis timpul. Am citit cărţi recomandate de prieteni sau cărţi care mi s-au părut interesante într-un fel sau altul. Nu am citit întotdeauna cele mai cunoscute, premiate sau apreciate cărţi, însă niciodată nu e prea târziu, nu-i aşa? Iată deci, topul meu până în prezent:

(*Descrierile le găsiţi în categoria: Cărţi*)

  1. Poezii-Mihai Eminescuf73269-Mihai-Eminescu-Poezii
  2. Poveşti-Hans Christian AndersenHans-Christian-Andersen__Povesti-130
  3. Piciul-Alphonse Daudet piciul-alphonse-daudet-41049
  4. Singur pe lume-Hector Malot singur-lume-hector-39214
  5. Cireşarii-Constantin Chiriţă8982117_orig 
  6. Elevul Dima dintr-a şaptea-Mihail Drumeşelevul-dima-dintr-101234
  7. Invitaţie la vals-Mihail Drumeş 15272551_1
  8. Scrisoare de dragoste-Mihail Drumeş 248299415-3230511-700_700
  9. Dama cu camelii-Alexandre Dumas-Fiul Alexandre-Dumas-fiul---Dama-cu-Camelii-mic-210x310_0
  10. Pânza de păianjen-Cella Serghiyzad000056
  11. Pe aripile vântului-Margaret Mitchel images
  12. Jurnalele Vampirilor-L.J.Smith195
  13. Moartea ca o floare de nu-mă-uita-Leonida Neamţu moartea-ca-o-floare-de-nu-ma-uita
  14. Dracula-Bram Stokerdracula-bram-stoker-87245
  15. Vrăjitoarea din Portobello-Paulo Coelhovrajitoarea_din_portobello
  16. Ion-Liviu Rebreanu598196
  17. Chimie perfectă-Simone ElkelesPerfectChemistrySeries
  18. Cartea gesturilor-Peter Collet16050091
  19. Fata de hârtie-Guillaume MussoGM_FATA-DE-HARTIE-final-2010
  20. Domnişoara Christina-Mircea Eliadedomnisoara-christina-s-arpele_20933_1_1323794900
  21. Fluturi-Irina BindergetImage
  22. Memoriile unei gheişe-Arthur Golden973-50-1254-5
  23. Persepolis-Marjane Satrapi362876
  24. Hoţul de cărţi-Markus Zusak hotul-de-carti_1_fullsize
  25. Fifty Shades of Grey-E.L.James50-Shades-of-Gray-Books

„Eu să fiu tu şi tu să fii eu”

cats,photography,rain,windows-19f4ea7feef0c2ed965314091e126e56_h[2]Nu am înţeles niciodată persoanele care plângeau fără să aibă un motiv anume. Ori, dacă aveau un motiv (pe care-l mai auzisem şi înainte şi se tot repeta), mi se părea că nu au pentru ce, că-n lumea asta poţi avea motive întemeiate într-adevăr ca să plângi şi anume: pierderea cuiva drag, o sănătate şubredă, probleme în familie deosebite, lipsa unui cămin sau lipsa lucrurilor necesare unui trai de viaţă decent. Am văzut de multe ori în acele persoane doar prea mult răsfăţ sau, un mod de a atrage atenţia. Uneori, mă plictiseau. Repetau acelaşi lucru la infinit, care pentru mine, nu avea nicio noimă. Dând timpul înapoi, pare că nu eram o fiinţă umană. Mă lăsau rece multe lucruri. Şi totuşi om eram. Mă bucuram şi eu, aveam sentimente şi sufeream enorm, mai ales când îmi pierdeam vreo pisică sau vreun câine. Din fericire pentru mine, Dumnezeu a avut grijă ca pierderile mele să fie limitate.

Şi totuşi, de ce plâng oamenii? Oamenii plâng de furie (cum mi se întâmpla mie cel mai des), oamenii plâng de supărare, plâng de fericire. Totul porneşte de la sentimente. Lăsând fericirea deoparte, rămâne o latură negativă pe care am împărţit-o în două pentru a putea înţelege mai bine şi anume: datorită lucrurilor care-i rănesc fizic şi datorită lucrurilor care-i rănesc…psihic. Pot fi făcuţi să plângă datorită unei imagini sau…datorită cuvintelor. Dacă e să mă iau după dicţionar, „cuvânt” reprezintă o unitate de bază a vocabularului, care ilustrează asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) şi a unui complex sonor; vorbă. Nimic mai banal la prima vedere. Şi totuşi cu toţii ştim cât rău pot face.

Şi cel mai puternic om ajunge să fie sensibil atunci când este jignit sau când este ocărât la nesfârşit, ceva neefind bine la el, întotdeauna. Până şi un om puternic se va sătura să audă cuvinte care-l dor. O dată ce rămâne fără replică şi toate sentimentele năvălesc grămadă peste el iar şi iar şi iar cedează şi da…mai şi plânge. Nu e un lucru ruşinos. E un mod prin care se linişteşte sufleteşte.

Întrebarea este, când rănesc cuvintele cel mai mult? După părerea mea, atunci când sunt spuse de o persoană pe care o iubeşti: părinte, copil, iubit/ă. E firesc să existe neînţelegeri, iar acest lucru nu înseamnă neapărat să plângi. Şi atunci? Să facem schimb de locuri cu persoana respectivă. Ne iubeşte, o iubim (ăsta fiind doar un caz). Suntem oameni şi facem greşeli faţă de ei deşi îi iubim. Ridicăm tonul, nu avem răbdare cu ei, le aruncăm cuvinte pe care ulterior ni le retragem cu scuze…spunând că nu asta gândeam de fapt. Totul trece, revine, trece, revine…pentru că aşa e în viaţă. Sunt situaţii şi situaţii în care omul este pus la încercare. Însă un cuvânt nelalocul lui, face rău persoanei care te iubeşte. Şi repetând acest lucru, nu face decât să umple paharul. Suferim când suntem înţepaţi şi suferim din ce în ce mai mai tare când se întâmplă din nou. Poate persoana respectivă nu o face intenţionat. Poate are un moment prost. Nimeni nu e perfect, nu? Dar când ştim câte facem pentru ei, câte încercăm să schimbăm la noi pentru binele lor, pentru  a le face pe plac şi prin a le face pe plac, înţeleg că iubeşti atât de mult pe cineva încât te străduieşti cum poţi tu mai bine să-l faci fericit, pentru că asta-ţi doreşti…simţi un mare gol în stomac. Un gol umplut dintr-o dată de tristeţe. Cred că asta duce la plâns şi la eliberarea sufletului de către aceasta.

Oamenii suferă datorită răutăţilor, datorită uneori unor cuvinte stupide spuse într-un moment total nepotrivit, când omul este obosit sau se simte rău pe toate planurile. Suferă din cele mai prosteşti lucruri. Nimeni nu poate înţelege pe altcineva dacă nu a fost în locul lui. Nu-i va putea înţelege tristeţea dacă nu a simţit acelaşi lucru. I se va părea un moft, o dramă, ceva pudic. Fă cu cineva schimb de locuri după ce-i arunci nişte săgeţi de cuvinte: cu iubita sau iubitul, cu prietenii sau cu familia ta. Ia spune-mi…îţi place tristeţea pe care ai provocat-o? Eu să fiu tu şi tu să fii eu!

„Superputere”

892be2de904316fec1b28a98ed0f1b79Pot spune că am descoperit că-mi place să citesc încă din clasele primare. De fapt, cred că-mi doream să pot face asta încă de când eram la grădiniţă. Fiecare dintre noi îşi aminteşte în mod ciudat lucruri banale dintr-o vreme îndepărtată a copilăriei, însă nu ne putem aminti cu exactitate lucruri care s-au întâmplat recent şi care poate, chiar sunt importante. Spre exemplu, îmi amintesc cum doamna educatoare ne citea poveşti istorice despre domnitorii români, din nişte reviste de tip A4, coperta având o imagine cu domnitorul respectiv pe un fond albastru. Lucru ciudat să ştiu un astfel de detaliu, având mai puţin de 5 ani pe atunci. Dar da, îmi amintesc. Îmi amintesc cum aşteptam acel moment cu nerăbdare.

Să citesc, am învăţat destul de repede şi-mi plăcea cel mai mult asta din tot ceea ce presupunea şcoala. Biblioteca, am descoperit-o forţat. Verişoara mea nu avea în bibliotecă „Răţuşca cea urâtă” al lui Andersen şi mi-a spus pe când aveam deja 8 ani: „Dar de ce nu te duci şi tu la bibliotecă să-ţi faci o fişă şi să iei ce-ţi trebuie? Să nu mă mai baţi pe mine la cap.” Eram copil şi mi-era ruşine. Dar ca să scap de gura ei, am mers şi mi-am făcut. Nu am regretat şi de atunci bibliotecile au fost prietenele mele.

Cititul devenise pasiunea mea. De la poveşti, am evoluat la un alt tip de ficţiune pentru copii, apoi la romane româneşti, străine. Am trecut şi prin etapa cu vampiri, citind tot ce-am prins în mână, iar apoi…la romanele de dragoste. Îi auzeam râzând şi făcând glume pe seama mea: că eram prea serioasă pentru pauzele şcolare, că nu ştiam să mă distrez, că nu ieşeam prea mult prin cluburi şi aşa mai departe, neştiind că făceam toate astea, doar că…în limita bunului simţ. La început mă afectau remărcile lor răutăcioase, dar în timp, îi vedeam cât de goi rămân pe dinăuntru, cum nu sunt în stare să înţeleagă un citat banal şi cum se luau după aparenţe, nefiind în stare să descifreze mai mult decât ceea ce vedeau.

Citind, descopeream o altă lume şi dând pagină cu pagină, totul căpăta un contur special în mintea mea, aşa cum nimeni altcineva nu ar fi putut să înţeleagă. Mă transpuneam în pielea personajelor, le trăiam emoţiile, le împărtăşeam gândurile şi vedeam prin ochii lor toate locurile pe unde treceau. Vedeam totul ca pe un film doar al meu şi adoram că nu eram întreruptă de reclamele publicitare.

Se spune că o carte citită, înseamnă o viaţă în plus trăită. Am trăit multe vieţi până acum: am umblat prin locuri prin care nu am fost, am avut vârste la care încă nu am ajuns şi am visat de nu ştiu câte ori visele altcuiva, îndeplinindu-le ulterior pe ale mele. M-am refugiat  de „n” ori în cărţi, scăpând astfel de momentele în care viaţa reală nu era cea mai bună gazdă. Nu este o ruşine să citeşti şi nu cred că ar trebui să se renunţe la asta din cauza „unora”. Eu dispar în cărţi…care este superputerea ta, deci?

Mozaic profan

Fa ce simti si iubeste la infinit

Blogul Oramea

Citește. Înțelege. Visează. Speră.

brigittacalatoreste

Cred cu tărie că în viața asta rămânem doar cu ce am visat, cu ce am iubit și cu cât am călătorit…

Stilul Meu Natural

Campania Stilul Meu Natural "Cinci porţii de legume, fructe sau suc de fructe"

Joaca de-a cuvintele

Nu am multe de spus, dar am atatea de scris.

roxanaaaaaaaa

A fine WordPress.com site

Catalin Petrovici

♔ ♊ - ♢ ♤ ♡ ♧ mente aperta ♢ ♤ ♡ ♧ - ♪ ♬♫ ♪ ♩ ♬

ingerulrafael

Biserica gandurilor mele, revarsata in cuvinte sincere.

Andra Puiu

"A man who wants something will find a way. A man who doesn't will find an excuse. "

Juliacastorp's Blog

Studii de dans macabru

MM's Blog

The best gift you are ever going to give someone— the permission to feel safe in their own skin. To feel worthy. To feel like they are enough. — Hannah Brencher

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Thea

,,Who are you when no one is watching ?''